Interviu exclusiv cu Alessandra Stoicescu şi soţul său, Sergiu Constantinescu: „Vrem să o luăm pe fiica noastră peste tot cu noi“

Sunt deja cu gândul la prima vacanţă în trei peste hotare şi ne-au povestit în exclusivitate toate detaliile poveştii care i-a transformat în familie

Cu 25 de ani de experienţă în domeniu, ea este una dintre cele mai longevive şi stabile imagini feminine ale jurnalismului TV din România post-revoluţionară, alături de Andreea Esca şi Andreea Berecleanu. El munceşte alături de ea şi este, printre altele, un profesionist al consultanţei în afaceri, chiar dacă în unele mici ştiri de pe net poartă amuzanta şi superficiala etichetă de „motociclist pletos“. Împreună, Alessandra Stoicescu, realizatoarea şi prezentatoarea Antena 3, şi Sergiu Constantinescu trăiesc o discretă poveste de dragoste devenită, după un an, mariaj – unul din care a venit pe lume Sara Maria, bucuria lor care ne-a prilejuit această întâlnire. Şi motivul pentru care Sandra a făcut cea mai lungă pauză de televiziune din cei 25 de ani: a plecat în concediul de maternitate în luna mai şi se întoarce în decembrie. Despre tot ce a trăit în premieră în cele 6 luni de absenţă de pe sticlă, în cele ce urmează. Cum au fost aceste trei luni pentru tine, de când a apărut Sara? Ce-a fost greu? Sandra Nici nu-mi dau seama când au trecut 3 luni, când am văzut fiecare etapă de creştere, fiecare zâmbet care a început să apară... Tocmai m-am dus pe la ea să văd cum doarme, pentru că asta n-ai cum să n-o faci, cel puţin în primele luni. Te duci să vezi: „Doarme liniştită? Dar nu doarme prea liniştită? Oare am vreun motiv să mă îngrijorez?“. Şi a zâmbit în somn. Sigur că eu mi-am închipuit că zâmbeşte pentru că m-a simţit. Poate ea zâmbea la ce visează. E minunată, fiecare zi aduce ceva nou. Noi facem totul împreună, eu cu soţul meu, Sergiu, şi ne-am sfătuit încă de la prima baie: „Oare e bine aşa sau invers? Cum să fie apa, nu-i prea caldă, nu-i prea rece?“. În plus, am avut alături şi oamenii bine instruiţi din Sanador care ne-au sfătuit în cele mai mici detalii. Ce trebuie să facem, cum să-i curăţăm buricul, ochii, năsucul. Mie mi-era groază de buric, că trebuia curăţat, era încă prins cu acea clemă. A doua zi de dimineaţă, când am desfăcut costumaşul şi scutecul, îi căzuse deja buricul. Deci deja se rezolvase această cumplită măcinare pe care o aveam. Este peste putinţa cuvintelor de a descrie cât de frumos este, ea e un copil liniştit. Sigur că orice cioară îşi laudă puiul, dar ea chiar este. E un îngeraş. Vă bazaţi şi pe ajutorul părinţilor sau veţi apela la o bonă? De la început noi am vrut să stăm noi doi cu ea, eu şi Sergiu lucrăm împreună în trust şi în felul acesta am putut să ne armonizăm programul. Eu am stat acasă, el a lucrat. Dar îndată ce putea, eram împreună cu Sara, făceam totul împreună, mai puţin alăptatul, evident. Nu cred că o să avem nevoie de ajutor susţinut, sigur că vor fi momente în care vom avea nevoie şi este o asistentă de pediatrie care poate să vină să ne ajute, dar sunt convinsă că ne putem descurca singuri şi aşa a fost planul de la început. La două săptămâni am plecat la Predeal, apoi o săptămână la mare, la locuinţele unor prieteni, pentru că aşa e mai simplu. Când pleci cu copil mic, pleci cu jumătate de casă, trebuie să ai de toate: şi pătuţul ei, şi baby nestul, şi biberoanele pentru supliment, absolut tot ce e nevoie. Nu e simplu, dar din momentul în care ne-am bucurat de această binecuvântare, am ştiut că vrem să fim alături de ea peste tot. Vrem să o luăm cu noi peste tot. Şi să ştii, copiii care sunt luaţi de părinţi cu ei în toate vacanţele, devin şi mult mai liniştiţi, pentru că nu au sentimentul că-s abandonaţi, că se întâmplă ceva fabulos fără ei, şi nu dezvoltă sentimente de frustrare. Cum ai aflat că vei fi mamă la 42 de ani, Sandra? S-a întâmplat totul natural? Vestea că o aştept pe Sara a fost ca un miracol de Crăciun. Pe 24 decembrie eram la serviciu. De 2 zile aveam aşa, o uşoară stare de greaţă şi am zis, după ce am eliminat diferite alte posibile cauze: „Hai să încerc şi asta“. N-am spus nimănui, nu i-am spus nici lui Sergiu şi când semnul a fost clar, am venit acasă, aveam toată familia alături, dar tot nu le-am spus. Doar lui Sergiu: i-am spus că am un cadou. Era seara în care desfăceam cadourile de sub brad pentru toţi cei dragi. L-am chemat în dormitor cu o cutie de butoni în care încăpuse micul test de sarcină. Nu-i venea să creadă şi am zis că până nu avem confirmarea medicului nu putem să anunţăm familia, să se bucure şi apoi să fie o alarmă falsă. Dar a sosit confirmarea de la doctoriţa Anca Sultan. Sara oricum a venit cu un lanţ de miracole, la fel cum a fost când a venit Papa Francisc la Bucureşti şi în catedrală era alături de Preafericitul Părinte Daniel. M-au văzut. Papa nu mă cunoştea, evident. Preafericitul părinte poate că m-a recunoscut, poate că nu, dar am primit binecuvântarea amândurora şi atunci am considerat că e obligatoriu s-o cheme şi Francesca. Cum a fost naşterea? A fost operaţie de cezariană, nu se putea pune problema să nasc natural, pentru că a avut trei circulare. De trei ori cordonul ombilical în jurul gâtului. Noi râdeam cu emoţie, ziceam că Sarei îi plac mărgelele. Dar nu se punea problema de naştere naturală la trei înfăşurări ale cordonului ombilical în jurul gâtului. Şi Sergiu a stat şi a privit toată intervenţia chirurgicală printr-un geam. Era mereu lângă mine doamna doctor Herghelegiu, care a fost anestezista la operaţie, iar operaţia a fost făcută de domnul doctor Herghelegiu şi de doctoriţa Sultan. Amândoi mi-au urmărit toată sarcina, dar Anca Sultan încă din primul moment. Când lucrurile deveneau mai dificil de privit, era cineva care acoperea cu spatele geamul. Toţi cei dragi au fost apoi alături de mine. Totul a decurs firesc, deşi vorbim despre o sarcină la 42-43 de ani.

Eu am un mesaj pentru toţi cei care îşi doresc un copil, încearcă, nu le iese, se stresează. Poate că lucrul cel mai important este să crezi că dacă-ţi este hărăzit să ai un copil – eu sunt credincioasă – îl vei avea şi va fi sănătos şi toate lucrurile vor merge bine. În cazul meu, a fost aproape o minune. Am rămas însărcinată natural, am dus sarcina fără probleme, a fost o sarcină foarte uşoară şi fără greţuri. În ciuda vârstei, pentru că am împlinit 43 de ani în stadiul avansat al sarcinii. Şi medicii tocmai de aceea au fost foarte atenţi. Am făcut toate verificările. Şi în momentul în care a văzut domnul Herghelegiu că şi fluxul sanguin este OK, a zis: „Hoho, putem să mai facem un copil!“. Ştii cum e, depinde şi de vârsta reală a organismului. Eu am fost binecuvântată cu asta. Dar sunt convinsă că lucrurile se pot întâmpla natural dacă nu te stresezi şi nu devine o chestiune care să te macine zilnic. Ştiu cazuri, de exemplu, în care primul copil a fost cu inseminare artificială şi al doilea a venit natural, deşi la primul, medicii spuseseră „Nicio şansă, nu rămâi altfel“.

Trebuie să mai spun şi că noi am tot amânat acest moment de a face un copil tocmai pentru că avem o fată mare, fiica cea mare a lui Sergiu, Bianca. Şi ne-am dorit să termine liceul, să intre la facultate, să depăşească momentele în care avea nevoie exclusiv de grija părinţilor şi a mea, ca prietenă mai mare. Şi atunci am zis: „Dacă Dumnezeu vrea, o să fie acum, când Bianca este mare şi a depăşit momentele dificile“. Şi acum s-a întâmplat.

Sergiu este echilibrul între nebunie, pasiune şi cumpătare şi logică şi „să nu ne aruncăm cu capul înainte“. Aşa m-a cucerit. Noi ne-am cunoscut lucrând împreună, a venit ca manager de proiect la Intact Media Academy. El asta a făcut: ia business-uri de la zero şi le face performante sau business-uri care sunt într-un impas şi le aduce pe pozitiv. Ai zice că e o zonă în care ţi-e greu să-l plasezi, cu părul lui lung şi latura lui artistică. Însă partea asta este perfect echilibrată de felul în care ştie să gestioneze o situaţie critică astfel încât s-o scoată la lumină într-un fel pozitiv. Ce să mai spun despre el? M-a cucerit şi punându-mă cu picioarele pe pământ, pentru că eu, deşi sunt Taur şi sunt foarte stabilă, am momente în care mă gândesc la un proiect în care să ne facem o casă pe Lună, de unde să plecăm pe Marte şi aş vrea şi puţin pe Venus. Iar el întotdeauna echilibrează lucrurile. Noi lucrăm împreună în sensul în care el gestionează Intact Media Advisors şi Intact Media Academy, prin care facem toate proiectele noastre de business, revista Români care dezvoltă România, inclusiv şcoala de televiziune. Eu sunt cu partea artistică aici. De asemenea, la Fundaţia Mereu Aproape lucrăm împreună, el fiind directorul care coordonează toate fluxurile financiare, care are grijă să fie întotdeauna destul ca să putem salva copiii aflaţi în nevoie urgentă. Aşa e şi în viaţă: lucrurile le facem împreună, ne echilibrăm. Cei din industrie îl cunosc. Pentru cei din afară, cum spuneai şi tu, este doar soţul Alessandrei Stoicescu. Iar când eu i-am făcut această surpriză şi i-am spus: „Vreau să mă cheme Constantinescu după căsătorie…“, mi-a zis: „Cum? Păi, tu eşti Alessandra Stoicescu“. Sunt şi rămân aşa. Dar în acte sunt Alessandra Constantinescu. Iar el este omul cu care mi-am dorit copil, omul cu care m-am împlinit din toate punctele de vedere. Şi astea nu sunt, de fapt, lucruri care se spun. Nu trebuie să cânt. Cred că lucrurile se văd.

Da, în decembrie sau ianuarie cel mai probabil mă întorc. Şi o să fie multă treabă. Am mai trecut prin Antenă, prin platou, şi colegii mei râdeau de mine: „Gata, ai venit, te cablăm?“. Nu încă, mai aşteptăm puţin. Dar n-am avut niciodată o pauză atât de lungă. Sigur că-mi lipseşte. Dar în momentul acesta este o decizie luată cu inima foarte împăcată: să stau cu Sara, să-i văd fiecare mişcare, să văd cum evoluează.

Da, amândoi părinţii mei au făcut Medicină, amândoi împinşi de la spate de bunicii mei. Niciunul dintre ei nu-şi dorise să facă Medicină. Şi pentru mine şi fratele meu, visul alor mei a fost să ne ducem într-o cu totul altă direcţie. Drept care ne-au urmărit ce talente avem şi amândoi, şi eu, şi fratele meu, am făcut Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza. Şi ce să vezi: în clasa a zecea, fratele meu ne-a anunţat că vrea să facă Medicina, spre marea surprindere a părinţilor mei. Eu, în schimb, de mică am fost atrasă nu neapărat de teatru, cât mai mult de a fi în centrul atenţiei, ca la teatru. Mă duceam la spectacole în Herăstrău la Teatrul de Vară şi urcam pe scenă la final să felicit actorii din proprie iniţiativă. Am făcut ceramică, apoi scenografie şi deja în clasa a zecea, era 1992, apăruse şi SOTI, eu tot comentam uitându-mă la TV. Aveam 16 ani şi spuneam: „Aia nu e bine, ăla nu e bine...“. Şi mama mi-a zis: „Dacă eşti atrasă de televiziune, de presă, fă mai bine decât vezi la televizor sau nu mai comenta“. Şi atunci mi-a încolţit ideea. Aşa că, după ce am intrat la facultate, am aflat că se caută public pentru emisiune de divertisment la Antenă. Şi visul meu împlinit a fost să mă duc şi să mă observe. Era o emisiune cu public, cu Ion Cristoiu invitat, căruia publicul îi punea întrebări de orice tip. Iar eu am luat microfonul şi nu l-am mai lăsat. Am pus toate întrebările posibile şi imposibile. Iar după emisiune, m-au întrebat dacă nu vreau să rămân colaborator. Şi aşa a început totul.

Eu am crescut în Antenă, am avut oportunitatea să fac extrem de multe lucruri: de la talk show până la teledon, emisiuni de divertisment, am prezentat Observatorul de ora 19 şi pe cel de ora 23. Aici am putut să-mi împlinesc visul să fac Intact Media Academy, o şcoală de televiziune care a dat până acum, din 2011, absolvenţi pe care-i regăsim, pe post sau în spatele camerelor, în absolut toate televiziunile, nu numai în Antene. Deci eu mi-am împlinit foarte multe dorinţe aici şi mi-am testat capacităţile. Au fost ani grei, dar ani pe care, dacă-i priveşti rupt de contextul internaţional, o să ai sentimentul că se întâmplă ceva doar în România. Însă în America, e acelaşi nivel de ură în societate pe una dintre televiziunile care este pro-Trump sau anti-Trump. Este războiul dintre Fox şi CNN. Şi la rândul său, publicul este complet anti-CNN sau complet anti-Fox. Trebuie să înţelegem felul în care societatea îşi manifestă nemulţumirile, găsind vinovaţi pe care îi „înzestrează“ cu toate relele pământului. Dacă stai la rece şi gândeşti, înţelegi că lucrurile nu sunt aşa, jurnalismul în ziua de azi nu mai este în zona echidistanţei, ci este într-o zonă asumată de opinie mult mai mult decât era când m-am apucat eu de presă. Iar opinia atrage, firesc, reacţie mult mai virulentă.

Eu am avut maximum de greutate. La 1,67 metri, aveam 54 de kilograme. În timpul sarcinii, am pus aproape jumătate din kilogramele pe care le avusesem înainte. 10 kilograme au dispărut o dată cu ieşirea din maternitate, iar acum am început să lucrez cu doctorul Castaldo, care are acel regim special inventat de el. Medicul Constantin Stan şi Andreea Berecleanu l-au adus la CronosMed. Trebuie ca lucrurile să se întâmple firesc. Trebuie să luptăm în continuare până ajung iar la forma ideală.

De vorbă cu Sergiu Constantinescu

 Ai cunoscut-o pe Sandra prin intermediul jobului. O admirai dinainte sau asta s-a întâmplat ulterior?

Sergiu Sigur că o cunoşteam, dar eu nu m-am îndrăgostit de cea de la televizor. Pe soţia mea am descoperit-o în 2011. Pe Sandra de la televizor o ştiam de mulţi ani. Cred că ne-am şi întâlnit, pentru că eu am lucrat în Antenă, la Cluj.

Orgoliile de acest tip sunt pentru oameni slabi. Ştiam cine e şi mi se pare normal să o susţin şi să construim împreună, nu să am bosumflări de copil nebăgat în seamă.

Normal că discutăm deschis şi am avut subiecte la care am lucrat împreună documentarea. Critic? Nu ştiu dacă am fost critic în înţelesul clasic al cuvântului, adică privitor de pe tuşă care spune ce nu-i place. M-am implicat şi am discutat.

La noi funcţionează perfect. Pentru că râdem mult împreună. Avem multe preocupări comune. Şi nu există neîncredere când unul are de lucrat până noaptea târziu. Din contră, ne ajutăm.

Raţă în diferite feluri. Da, gătesc... Ea zice că am veleităţi de Chef. (râde). Eu zic că mă relaxează să experimentez.

Amândoi, clar! Pentru că e nevoie de amândoi ca să ne jucăm cu ea şi să-i placă apa. Şi am reuşit să nu plângă deloc la baie!

Fiind maturi, e diferit. E greu să compar cele două perioade, dar sunt la fel de frumoase. Mai mult, avem în Bianca un sprijin extraordinar, ne ajută şi este implicată în tot.