INTERVIU Mircea Radu: „Acum fac iar ce-mi place“

După opt ani, străbate din nou ţara cu caravana Antenei 1 şi o redescoperă cu ochii omului matur, ai părintelui, ai autorului şi ai pasionatului de gusturi autentice care a devenit între timp.

Să-l vezi pe Mircea Radu coborând din rulota sa şi bătând la uşile românilor, aşa cum o făcea acum aproape un deceniu în emisiunea „Din dragoste“, este ceva ce credem că nici Antena 1 n-a îndrăznit, până de curând, să spere că se mai poate vedea. Practic, unul dintre pilonii vechii Antene s-a reîntors la matcă, reconstruind în jurul celebrei caravane un alt concept media, despre o altfel de dragoste: de România. „Ie, Românie!“ este un proiect care, la fel ca Mircea Radu (48), e net mai matur, dar la fel de avid de poveşti şi spectacol şi care îţi lasă acea plăcută senzaţie de déjà-vu… Dar cum a fost să se reîntoarcă „la origini“, ce talente ascunse are şi ce poveşti noi are în tolba sa? De citit şi de gustat. Pe îndelete.

OK!: Cum e să te întorci la Antena 1 după 8 ani? Mircea Radu: De Antena 1 mă leagă amintirea celei mai frumoase perioade profesionale din viaţa mea. Revenirea a fost ca-n pilda biblică cu întoarcerea fiului risipitor.

Cu ce sentiment străbaţi din nou ţara cu caravana?

Cu bucurie. Cu mulţumirea de a face, din nou, ceva ce îmi place cu adevărat. Cu liniştea pe care mi-o dă o echipă de profesionişti coordonată de Marius Toader şi Adrian Robe, gata de treabă, indiferent de e ploaie sau ger, pentru care nu contează ora din zi sau noapte. Nu în ultimul rând, cu o plăcută senzaţie de déjà-vu…

Acum nu mai prezinţi singur, ai trei colegi, în postura de juraţi: Andreea Bălan, Nicolai Tand şi Cosmin Seleşi. Cum v-aţi acomodat „pe teren“?

Nu am o problemă cu acomodarea atâta timp cât văd că tragem în aceeaşi direcţie, că ne interesează pe toţi succesul emisiunii. Dincolo de frumuseţea şi unicitatea formatului „Ie, Românie“, în programul ăsta s-au investit speranţe, multă muncă şi bani. Aici nu e loc de orgolii şi frustrări sau pentru răbufnirea unor complexe.

Care a fost cea mai amuzantă întâmplare de până acum la „Ie, Românie!“? Ori cea mai impresionantă?

Până colegii pregăteau platoul, omul în a cărei gospodărie filmam mă trage în bucătărie şi îmi şopteşte „Luaţi asta! Ţuică. E bună înainte…“ Îi zic că nu beau ziua. „Eu beau“ şi  o dă pe gât. Pune alt pahar. „50 de grame“, îmi zic în gând. „E originală. Prună-prună.“ Zâmbesc. „O fi, zic, dar nu beau la filmare“. Dă din umeri ca omul care nu înţelege ce are una cu alta. Prin perdeaua cu model îi văd pe colegi cum aranjează poziţia camerelor, verifică microfoanele, pun în temă invitaţii. Strâng în palme cafeaua fierbinte mai mult ca să mă încălzesc decât… „Astă-toamnă când am făcut ţuica nu mă gândeam c-o să veniţi aici, la mine“, îmi spune cu un soi de bucurie. „Nici mie nu-mi dădea prin cap; dar c-o să refuz o aşa ţuică bună, vă gândeaţi?“ Râdem amândoi… Episodul ăsta m-a şi impresionat – omului îi plecaseră fiii la muncă în străinătate, îi veneau acasă doar de Sărbători. Nu ştia cum e să le spună nepoţilor poveşti înainte de culcare sau să-i ţină pe genunchi. Rămăseseră doar el şi nevasta lui, singuri ca nişte cuci, într-o gospodărie mare, utilată, îngrijită zilnic şi pregătită pentru urmaşii care nu se vor mai întoarce niciodată. Prin parbriz i-am făcut cu mâna de la revedere; îi vedeam cum se fac mici, nemişcaţi în poarta înaltă, de lemn;  peste locul ăla, al copilăriei unor oameni mari, timpul va aşeza bălării şi uitare. Seara, la hotel, am dat pe gât o duşcă din ţuica aia şi le-am urat să-i ajute Dumnezeu.

Mircea Radu prezintă „Ie, Românie“, în fiecare joi şi vineri, de la ora 21.15, la Antena 1.

Cu ce te-au surprins românii? Sau, mai bine zis, te mai pot surprinde cu ceva?

Ştiu copii de la sat care sunt premianţi deşi merg zilnic spre şcoală, pe jos, kilometri întregi. Am întâlnit talente artistice uimitoare, că e vorba de dans sau cântec popular, ieşite din sate care sunt departe de ce înseamnă civilizaţie – să ai în secolul XXI toaleta în curte mi se pare o insultă la adresa speciei – toţi putând să ţină piept oricărui concurs ţinut în orice oraş important al lumii; cred că numai în România se întâlnesc situaţii ca astea. Dar crinii apar şi în noroi – nu mai ştiu unde am auzit vorba asta dar mi se pare foarte potrivită…

Cum arată ţara în care cresc copiii tăi, Clara (1) şi Tudor (4)?

O ţară pe care o iubesc, dar pe care nu mereu reuşesc s-o înţeleg. O ţară cu bune şi cu rele, care nu poate fi altfel decât sunt oamenii pe care ea, ţara, i-a născut.

Te văd postând tot felul de mesaje pe Facebook, revoltat de cursul pe care o ia România, cel puţin politic. Ai regăsit speranţa în periplul tău prin regiunile istorice?

Din fericire, România îşi urmează cursul ei; se ghidează după ceva ce e în structura sa, în ADN şi nu ţine seama de politicienii care azi sunt, mâine nu…

Dacă tot prezinţi un show de talente, trebuie să te întreb şi despre unul talent al tău, pasiunea pentru gastronomie...

Hehe! Nu cred că am talent pentru bucătăreală – da, sigur, îmi plac mâncărurile gustoase, intru în bucătărie nu doar să mănânc, dar nu prepar şi nici nu inventez reţete… Ultima dată am făcut o tocană din pulpă de porc, cu sos de roşii, cu un praf de oregano, boabe întregi de piper şi foi de dafin. Puse toate astea în cratiţă de fontă cu capac, timp de două ore jumate la cuptor, la 180 de grade. A ieşit o minunăţie care se topea în gură în care înmuiam miez de pâine caldă; am asortat o salată de varză acră stropită cu ulei. Am stins prânzul cu un cabernet sauvignon cu gust greu de-atâta aromă şi tanin…

Un alt talent al tău este şi scrisul, pe care ţi-l exersezi tot mai des, fie în propriile publicaţii, fie online...

Dacă tu spui… Mulţumesc.

Mai ai vreun talent neetalat?

Da.

Pe soţia ta, Raluca (29), o bănuiesc de multe talente, de vreme ce te-a transformat într-un familist convins...

Talentele soţiei mele ţin de componenta privată a vieţii mele. Ea e asistent universitar, medic diabetolog şi nu îşi doreşte să fie expusă din prisma notorietăţii lui Mircea Radu.

Cum îţi umpli timpul petrecut cu familia?

Mă joc cu copiii, mă bucur de timpul scurt în care sunt acasă, ascultăm muzici. Iar seara, la culcare, inventez poveşti de adormit.

La fiul tău ce talente intuieşti sau ai descoperit deja?

E foarte muzical. De cele mai multe ori când îl duc la grădiniţă ascultăm radio; când ne place o piesă îmi zice: „Tati, tu faci chitara şi eu tobele“. Şi, dacă cineva ne vede de pe trotuar fie râde, fie zice că ne-am ţicnit.

El ştie că eşti vedetă de televiziune sau l-ai ferit de faima ta?

Nu ştiu ce ştie el, dar l-am auzit de câteva ori prin casă zicând: „Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la spectacol!“. Cea mai haioasă fază a fost când eram alături de el pe canapea şi ne uitam la televizor.  La un moment dat, am apărut într-o emisiune înregistrată. S-a uitat atent acolo, apoi la mine şi m-a-ntrebat: „Dar eu de ce am doi taţi?“…

Spuneai, destul de recent, de ziua ta în noiembrie, că „celebritatea e o perversiune“: „Când eşti sus, ai succes şi oamenii toţi fac frumos pe lângă tine, aproape n-o simţi. (...) Ciudat e că celebritatea se simte cel mai acut atunci când eşti căzut, când belelele vin una după alta şi aproape nu mai ai loc în care să nu fi fost lovit.“ În care dintre aceste momente erai când ai scris acest mesaj?

Mesajul se citeşte şi se interpretează legat, nu există două sau mai multe momente. L-am scris pentru că aşa am simţit şi e rezultatul experienţelor prin care am trecut. E drept, când am scris rândurile alea, mă târam încă printr-un deşert pe care-l traversam de ceva ani, vedeam în zare, undeva departe o oază, îi simţeam aerul şi aveam în gură amintirea apei, dar atât; nu era nimic concret.

Există vreun moment în care celebritatea ţi-a dăunat?

Celebritatea, în raport cu oamenii necunoscuţi pe care i-am întâlnit, nu mi-a dăunat niciodată. Pentru că nu am pierdut contactul cu realitatea – ţin minte cu precizie de unde am plecat şi ce am făcut ca să fiu unde sunt. În schimb, am avut ocazii să aud în spatele meu: „Lasă că îţi arătăm noi ce înseamnă să fii Mircea Radu…“, iar vorbele astea veneau din partea unor oameni de-ai breslei.

Ce fel de om era Mircea Radu de la „Din dragoste“ şi ce fel de om e Mircea Radu de la „Ie, Românie!“?

Semănăm… Nu sunt modificări de esenţă. Au rămas curajul de a juca totul pe o carte, dacă simt că e cea câştigătoare, dragostea faţă de meseria mea, curiozitatea faţă de formatul pe care urmează să-l prezint şi plăcerea de a vorbi cu oamenii. În plan personal însă nimic nu mai e la fel: atunci eram free as a bird şi abia aşteptam o nouă deplasare iar acum am o soţie şi doi copii de care îmi e dor, chiar dacă în fiecare seară vorbim şi ne vedem pe FaceTime.

Dacă ar fi să iei lucrurile de la început, să le faci altfel, ce drum ai alege?

Pentru că iubesc muzica, am îndrăznit să dau concurs de DJ la un radio privat, în 1991, cam când se schimbau vremurile şi se experimenta; aşa am început. Apoi, printr-o întâmplare, am ajuns să fac televiziune. Am fost remarcat şi promovat până la a deveni cel mai tânăr prezentator din istorie al principalului Jurnal de ştiri al televiziunii publice. Am renunţat la asta pentru a face o emisiune care a trecut testul timpului, de care toată lumea îşi aduce aminte cu plăcere: „Din Dragoste“. Acum fac iar ce-mi place, după o pauză de aproape zece ani – emisiunea „Ie, Românie“. În tot parcursul meu am avut şansa să întâlnesc oameni de la care am avut ce să învăţ. Dar am muncit mult şi am plătit pentru tot ce am… Nu aş schimba nimic, nu aş muta şi nici ocoli nicio răscruce din drumul pe care l-am parcurs până aici.