Interviu Puya: „Părinții mei au o căsnicie de peste 40 de ani. Încerc să fac și eu cum am văzut la ei, ce a făcut Nea Puiu”

Am vorbit cu unul dintre greii hip hop-ului de la noi despre tot ce înseamnă prezentul lui, unul care-a venit la pachet cu scaunul de jurat X Factor.

Dragoș Gărdescu spune că nu-i nostalgic și-l cred. Doar că mi-a provocat mie acest sentiment, un dor nebun de anii adolescenței, una pe care și eu, și intervievatul meu am dus-o în aceleași vremuri. Pe tot parcursul dialogului meu cu noul jurat X Factor, a existat această coloană sonoră implacabilă în capul meu, cu versurile de care-mi amintesc atât de firesc: “Strigați La Familia dacă sunteți cu mine, dușmanii mor, când ne descurcăm mai bine...” N-ai cum să vorbești cu Puya despre orice fără să-ți sune muzica lui în cap. Tipul e o legendă, iar în conversație e sincer și spumos și-o să te convingi singur de asta, în rândurile de mai jos. Am vorbit despre muzică, despre familie și La Familia, despre Sălăjan, case restaurate și tot ceea ce înseamnă azi, la 45 de ani, atât de autenticul Puya.

Dacă nu greșesc, ești pentru prima oară în ipostaza de jurat al unui talent show. Te-a prins această postură de... profesor la X Factor?

Puya

Nu prea mă prinde postura asta de profesor şi nu cred că sunt profesor acolo. Eu doar îmi dau cu părerea vis-a-vis de prestațiile oamenilor și de ceea ce simt eu față de ei, ca artiști. Asta nu înseamnă că dețin eu adevărul suprem, pur și simplu e ce simt eu. De asta e și bine că suntem patru personalități destul de diferite și reușim să ne completăm.

Ce înseamnă în viziunea ta să ai Factorul X? Cu ce te-au impresionat cei care au primit votul de trecere de la tine?

Puya

Factorul X înseamnă în primul rând să ai talent, în al doilea rând să ai entuziasm și în al treilea rând, dacă nu chiar primul, să ai personalitate ca să poți să devii un artist. Cu ce m-au impresionat pe mine oamenii care au luat DA? În primul rând, cu faptul că, deși aveau cu totul alte slujbe, o cu totul  altă viață, reușeau să cânte piesele alea ca niște artiști profesioniști. Atunci mi-am dat seama că noi, artiștii ăștia consacrați, câteodată luăm de-a gata ceea ce ni se întâmplă și nu ne dăm seama că, pe lângă noi, există foarte mulți alții care fac lucrurile la fel de bine și câteodată poate chiar mai bine ca noi și totuși sunt în cu totul o altă postură. Și atunci m-a impresionat determinarea lor.

Ce sfaturi primite la rândul tău, la începutul carierei tale, te-au ajutat să ajungi unde ești acum? Și să te menții relevant.

Puya

Să spun sincer, eu nu prea am primit sfaturi vis-a-vis de ceea ce să fac în cariera mea și de-aia nici nu prea îmi place să dau sfaturi, că, în general, lumea când te sfătuiește tot timpul are câte un interes. Să nu crezi că mă sfătuia pe mine cineva la casa de discuri să mă uit pe contract înainte să îl semnez sau nu știu ce compozitor ce să cânt sau cum să cânt. Sfaturile pe care mi le-am dat singur au fost următoarele: după vremea rea tot timpul iese soarele și munca bate talentul. Așa că am încercat să le pun pe astea în practică și probabil de-asta am și rămas relevant, că m-am ținut de astea două.

Au trecut 30 de ani de când ai apărut în hip-hop, în 1994, mai exact. Ai momente în care te simți prea bătrân pentru muzică, concerte, agitație?

Puya

Nu știu dacă prea bătrân, dar am momente în care nu prea înțeleg ce se întâmplă în jurul meu legat de muzică; sunt melodii sau genuri muzicale care mie nu îmi plac absolut deloc. Nu pot să le ascult nici măcar o secundă, dar oamenii sunt topiți după ele. Asta înseamnă că a trecut foarte mult timp și e un lucru normal. Deja mă lovesc de diferența între generații. Şi asta o simt, de fapt, și la mine acasă, cu copiii mei. Ei ascultă ceva. Eu nu înțeleg ce ascultă ei. Ei nu mai înțeleg ce ascult eu. E foarte greu să ajungem la un numitor comun. Dar, ca să zic așa, bătrân în sensul de incapabil de a mai gândi sau de a mai avea entuziasm pentru lucruri noi nu m-am simțit niciodată, din contră. Parcă pe măsură ce trec anii, îmi pare rău că am pierdut timpul și n-am făcut mai multe decât trebuia să fac. Simt că încă mai am lucruri de spus, lucruri de făcut. Sunt entuziasmat când mă duc în studio, mă opresc pe drum aiurea, încep să mai scriu versuri, ascult în continuare melodii. Nu cred că interpretez ceea ce fac ca o muncă, momentan. Pentru mine a rămas tot un soi de hobby.

Cum va fi anul 2025 pentru La Familia, pentru tine și Sișu? Povestea merge mai departe împreună sau mai mult separat?

Puya

El a scos un album solo la sfârșitul lui 2024, eu acum mă pregătesc să lansez albumul meu solo. Îl aveam și eu pregătit, dar am zis să-l las pe el. Și, oricum, eu sunt foarte nehotărât, așa că mi-am pus data de lansare 30 martie. Am data de lansare, dar albumul încă nu-l am. Nici nu știu cum se numește, dar mi-am pus-o doar așa, ca să nu mai pot să dau înapoi, să mă oblige. Ăsta este primul meu proiect. Ca trupă, o să lansăm din materialele vechi pe CD. Primul album, „Băieţi de cartier”, n-a fost niciodată pe CD, a fost tot timpul pe casetă, așa că o să fie pentru prima oară când oamenii o să-l audă în varianta lui cea mai bună. Nici noi nu l-am auzit așa, am avut doar casete cu albumul ăla din ‘97. Şi or să apară trei viniluri La Familia: „Foarte”, „Nicăieri nu-i ca acasă” şi „Bine ai venit în paradis”. Așa că, oarecum, activitatea se menține. Dacă o să ne mai trăsnească prin cap să mai facem şi câte o piesă pentru vinilurile astea nu ştiu, o să vedem.

În versurile pieselor tale actuale se simte o nostalgie pentru perioada tinereții tale și pentru Bucureștiul anilor ‘90. De ce crezi că eram mai fericiți atunci... dacă crezi asta?

Puya

Așa am simțit atunci. Probabil te referi la „Stele căzătoare” și la „Opriți planeta”. Eu oricum sunt produsul perioadei aleia. Mai am, așa, nostalgii pentru unele lucruri din anii ‘90, dar nu consider că tot ce s-a întâmplat atunci a fost foarte bine și ce se întâmplă acum e foarte rău. Eram mai fericiți, poate pentru că eram noi cu prietenii noștri împreună mai mult. Marea majoritate a prietenilor mei sunt plecați acum pe afară. Eram mai tineri... poate de asta eram mai fericiți. Dar eu nu cred că acum copiii sunt mai triști și noi eram mai fericiți că ne suiam în copac și că ăștia sunt mai triști că stau pe telefon. Nu! Departe de mine gândul ăsta. Am punctat așa doar faptul că, până la urmă, fericirea este o chestie de percepție. Nu ține de bani, haine, telefoane sau nu știu ce. Că poți să fii fericit și cu mult, poți să fii fericit și cu puțin. Mai mult la asta mă refeream. Dar nostalgic să știi că nu sunt. Adică, nostalgic vis-a-vis de perioada când aveam eu 20 de ani. Eu nu mă gândesc așa cu mare nostalgie la vârsta de 20 de ani. Nu eram nici celebru, n-aveam nici bani.... De ce să fiu nostalgic? Acum e perioada bună.

"Sălăjeanul din ‘90 era ca Ferentariul de acum"

E interesant că, după atâția ani, locuiești cu familia ta tot în Sălăjan, într-o vilă, din ce-am înțeles. Cât de mult s-a schimbat cartierul copilăriei tale? Ce îți lipsește din Sălăjanul de atunci?

Puya

M-am mutat o perioadă de aici, din zonă, dar nu mi-a plăcut. Aici m-am obișnuit. Dumnezeu mi-a ajutat să pot să-mi construiesc un „mini bloc” lângă bloc. Asta este „vila” în care stau eu cu familia. Cartierul, sincer să fiu, nu prea s-a schimbat atât de mult. Este și frumos, și periculos în același timp. Pot să zic, totuși, că este mult mai estetic, arată mult mai bine, e mult mai curat. Cred că e unul dintre cele mai frumoase cartiere din București. În unele părți are gazon chiar mai interesant decât am eu în curte și mă plimb cu plăcere pe străzile astea. Sălăjeanul din ‘90 era ca Ferentariul de acum. Nu știu ce să zic. Arăta rău. Era lumea amărâtă, era mai pusă pe escrocherii, să te păcălească, trebuia să fii tot timpul în gardă. Acum e mai relaxată, așa simt eu. Dar cine vrea să facă rele făcea şi atunci, face și acum.

Pe lângă asta, mai ai o casă la țară, Casa Puymici, și o casă de lemn în Hunedoara. Pare că ai un nou hobby: salvarea și restaurarea caselor vechi.

Puya

Da, dar încă nu ești la curent. Mai am o casă, interbelică. Am cumpărat-o de curând în București. Așa că, da, pot să zic că e o nouă pasiune a mea, dar așa cum îmi place mie, trebuie să aibă și o utilitate, pasiunea asta. În momentul în care pasiunea ta se și monetizează, înseamnă că o faci bine. Asta încerc să fac și eu aici, adică restaurez casele astea, îmi face plăcere să le fac, dar mă gândesc în același timp că așa câștig și o proprietate. Până la urmă, proprietățile sunt ca aurul, nu sunt supuse inflației. Ele își cam mențin prețul. Așa că împuști doi iepuri dintr-o lovitură. Dar îmi place, îmi face plăcere să refac lucruri, mai degrabă decât să le fac de la zero. Până și mașina mea e tot așa, refăcută.

Ți-ai făcut o serie de fani noi după participarea cu soția ta, Melinda, la America Express. Mulți au fost surprinși să descopere că băiatul rău din La Familia este, de fapt, un tip liniștit și de treabă. Te-a impresionat acel val de simpatie?

Puya

Nu știu ce să zic, mai degrabă m-a surprins. În primul rând, mi-am dat seama ce părere proastă aveau oamenii despre mine. Adică, după emisiunea au venit oameni și mi-au spus «Doamne, ce de treabă ești!». N-am crezut niciodată că nu sunt. Nu știu cu ce i-am convins eu că aș fi altfel, doar nu am încercat vreodată să-mi fac voit o anumită imagine. Dar bănuiesc că e din cauză că nimeni n-a avut ocazia să audă și partea mea de poveste până acum. Atunci am lăsat doar articolele din ziarele de scandal să-mi facă imaginea, probabil de-aia s-a creat această neconcordanță. E surprinzător și în același timp și supărător. Nu mi-am dat seama că am o imagine atât de proastă până la emisiunea asta. Acum mă și bucur că am reușit să-mi arăt fața. Asta o aveam mereu, dar nu știu cum, oamenii credeau că sunt altfel.

"Rolul ăsta de reprezentant, familist, idol, exemplu... nu mi-l dați!"

Tot așa, la emisiune, lumea ți-a cunoscut și latura de familist. Bărbatul aceleiași femei de 18 ani sau chiar mai mult, tată dedicat pentru cele trei fiice ale tale. Ce-ar fi Dragoș Gărdescu fără familia lui?

Puya

Rolul ăsta de reprezentant, familist, idol, exemplu... nu mi-l dați! Fiecare familie le are pe ale lui. Eu încerc să fiu cât de dedicat pot eu copiilor mei. Cred că și alții, pe lângă mine, sunt la fel de dedicați. În muzică nu știu, dar pe lângă mine văd destui părinți mult mai dedicați copiilor lor decât sunt eu. Încerc să fac și eu exact așa cum am văzut la părinții mei, care au o căsnicie de peste 40 de ani. Am avut niște exemple bune. Încerc să fac și eu ce a făcut Nea Puiu. Acum sunt eu Nea Puiu. Nu cred că am inventat eu gaura la macaroană. Asta cred că face toată lumea, Așa îmi închipui eu. Pe de altă parte, se spune că o nevastă bună e un cadou de la Domnul. Dacă ți se dă și ai cu cine să faci casă și cu cine să te înțelegi și cine să te înțeleagă, reușești. Poate unii nu au avut norocul ăsta, nu că nu au fost ei familiști. Poate nu au avut norocul să întâlnească pe cine trebuie. Sunt multe alte lucruri care se pot întâmpla într-o familie. Să zic că până acum mi-a ieșit. Să dea Dumnezeu să fie și de acum încolo. Dar tu vorbești aici de imaginea perfectă. Nu există perfecțiune. Fiecare face ce îl taie capul în domeniul familiei. Dar ceea ce știu eu de la părinții mei 100% este că, orice s-ar întâmpla, nu fugi. Și cred că asta a contat.

Apropo de cadoul de la Domnul, după atâția ani cu Melinda, mai ești gelos? În America Express, păreai un pic...

Puya

Gelozia e un sentiment pe care nu știu dacă poți să ți-l reprimi. Ca și iubirea sau ura, poți să-l maschezi, poți să-l joci. Dar ele vin în sufletul omului, că vrea el sau că nu vrea. Nu poți să zici: de mâine n-o să-l mai urăsc pe ăsta sau de azi n-o mai iubesc pe cutare. Astea vin la pachet cu restul. Câteodată, cred că unele persoane care interacționează, de exemplu, cu nevestele oamenilor, sar calul. Și atunci nu știu dacă e o gelozie. Încerc cumva să-i explic, să intervin, să-i spun că ar trebui tu, ca bărbat, atunci când duci o discuție cu soția cuiva, să ai o conduită, așa cum și eu am o anumită conduită când discut cu soțiile altora. Și tu ar trebui să înțelegi că sunt lucruri care sunt permise și care nu sunt. Mai degrabă cred că în asta constă gelozia, că văd că, în unele cazuri, există un soi de lipsă de respect. Nu vine dintr-o neîncredere a mea în soția mea. Cred că, în anumite situații, se poate întâmpla orice și asta depinde doar de bărbat și de femeie. Dacă lasă lucrurile să degenereze, cu orice cuplu se poate întâmpla orice. Nu există astea cu „pentru totdeauna”. Dar trebuie să fii mereu atent. Și gelozia asta e un fel de dragoste, atât timp cât nu e exagerată.

Să trecem la parenting. E mai greu sau mai ușor să fii tată de fete?

Puya

Noi am fost trei băieți. A fost destul de greu pentru tata. Băieții au alte apucături, mai dificile, sunt mai greu de stăpânit. Fetele, oricât m-aș supăra eu, nu fac nici un sfert din cât am făcut noi când eram mici. Deci e mai ușor.

Le-ai lăsa să iasă la întâlniri cu un băiat de cartier, așa cum erai și tu perceput în hip-hop, în anii de debut?

Puya

Asta cred că e mai puțin important sau interesant, dacă le-aș lăsa eu să iasă cu cineva. O să iasă cu cine își doresc ele să iasă. Nu am ce să fac eu, nu pot să mă opun: dacă îți place de cutare, o să ieși. Dacă într-adevăr e un individ foarte periculos și vezi că se comportă urât cu copilul sau îi vorbește urât sau, Doamne, ferește, îl amenință sau are apucături de genul ăsta, normal că intervii. Mai departe, că ai tu impresia că are freza nu știu cum și că mănâncă semințe și că nu știu cum vorbește, astea sunt ... maculatură. Nu ține de mine, nu poți să păzești tu și să impui tu unei fete cu cine să iasă, că nu-ți va ieși. Adică din ce am văzut eu, se întâmplă contrariul. Eu încerc pe cât posibil să fiu un exemplu sau să sfătuiesc. Cumva trebuie să ai experiențe: până nu ajungi tu la concluziile tale, degeaba îți spun părinții că nu e bine. Poate câteodată trebuie să dai și de un prost, ca să vezi că restul sunt deștepți.

Mulți apreciază că nu te-ai schimbat, chiar și-n imagine. Pare c-ai transpus hip-hop-ul de odinioară în anul 2025. Și, totuși, zici că nu ești nostalgic.

Puya

Am mai auzit chestia asta, că aș fi nostalgic. Nu sunt nostalgic. Adică eu sunt clădit într-un anumit fel. Îmi place un anumit tip de muzică. Sunt mai reticent schimbării acum. Legat de hip-hop, dacă mâine apare o melodie de la un artist care s-a lansat în 2024 și îmi place, nu o să fiu nebun să zic că nu-mi place. Doar că mă identific mai puțin cu ceea ce se întâmplă acum și mai mult cu ceea ce s-a întâmplat în anii ‘90 ca muzică. Dar asta nu înseamnă că ascult doar melodiile alea. Faptul că puștanii le ascultă și pe astea ale mele e o mare realizare pentru mine. Că-mi ascultă melodii din 2009 și chiar din ‘98. Cred că lucrurile bune rămân bune și nu cred că tot ce e vechi e bun și tot ce e nou e prost. Iar nostalgie...  nu știu ce să zic. În multe, multe aspecte cred că acum hip-hopul îşi trăiește perioada cea mai de glorie. Mă gândesc la festivalul Beach Please. Eu n-am văzut în viața vieților mele, până la prima ediție a festivalului ăstuia, un cort plin numai cu ascultători de rap și atâtea formații de rap pe aceeași scenă. Eu de-abia după 25 de ani am ajuns să cânt la un festival de hip-hop românesc în adevăratul sens al cuvântului și asta spune ceva. După ce să fiu nostalgic, după ce făceam noi? Nici nu a existat în ‘90 noțiunea de spectacol. Cred că primul care-mi vine în minte e când au cântat cei de la B.U.G. Mafia la Polivalentă, Rebel Music se numea, și-am cântat noi în deschidere. Aia cred că a fost maximum, dar altfel n-am auzit de vreun festival cu Moromeții, B.U.G. Mafia, Paraziții, La Familia, Ilegal și mai știu eu care. Nu se făceau. Adică suntem într-o eră foarte, foarte bună. Sunt lucruri care-mi plac din anii ‘90, dar mă simt mult mai bine în perioada asta.

Ce-ai vrea să faci dacă ai hotărî, odată, s-o lași mai moale cu muzica? Unde te-ai... retrage?

Puya

Bănuiesc că deja mi-am găsit un hobby nou, ăsta cu casele. În zona asta mi-ar plăcea să activez, dar de retras să stau, să mă uit pe tavan și să beau șpriț, nu știu dacă e benefic. Eu trebuie să am mereu ceva de făcut, că la mine statul ăsta nu prea e benefic. Mi-am lansat propriul meu vin, Băiatu’ în iarbă, în colaborare cu o casă de vinuri celebră de la noi. Cine știe, poate pe viitor îmi fac cramă...

L-am cunoscut pe Puya la 20 de ani și pe Puya cel de-acum, mult mai matur. Cum crezi și speri că vei fi la bătrânețe?

Puya

Cuvânt urât ăsta, bătrânețe. Bătrânețea cred că e și un sentiment, că poți să te simți bătrân și la 30 de ani, depinde ce faci. Eu nu cred c-o să mă despart de zona asta artistică și, chiar dacă n-o să mai activez în muzică, cumva o să am legătură cu zona asta în care pot să creez ceva. Poate să lansez alte nume sau să fiu cumva legat de chestia asta, nu știu. Dar mă văd destul de activ, nu mă imaginez în excursii și făcând poze cu munții și cu monumentele, nu cred. O să găsesc eu ceva de făcut, asta cu siguranță.

Foto: MIHAI STETCU, Antena 1, arhiva personală