INTERVIU SANDA NICOLA & LIVIU IOLU: "Agnes este minunea care ne-a luat prin surprindere"

Doi jurnalişti de excepţie trăiesc o viaţă pe care nici dacă şi-ar fi închipuit-o împreună, cu imaginaţia şi talentul lor scriitoricesc, n-ar fi ieşit o poveste atât de frumoasă şi emoţionantă

Am spus „jurnalişti de excepţie“, pentru că aşa sunt cunoscuţi atât Sanda Nicola, cât şi Liviu Iolu, chiar dacă el, între timp, a lăsat jurnalismul în urmă şi a făcut parte din echipa lui Dacian Cioloş, ca purtător de cuvânt al Guvernului. Dar dincolo de carierele lor încărcate de experienţe interesante şi unice, destinul lor de cuplu este genul acela de poveste care îţi face pielea de găină. Sanda şi Liviu sunt împreună din 2005 şi s-au căsătorit în 2008, dorindu-şi, încă de atunci, cu intensitate, un copil. Aşteptarea şi încercările n-au fost deloc uşoare. Dar minunea s-a întâmplat: Agnes, fiica lor, a venit pe lume atunci când se aşteptau mai puţin, anul trecut, pe 23 februarie - deşi el, cel puţin, nu încetase să creadă cu putere că se va întâmpla. Dacă mă gândesc şi la problemele pe care Sanda le-a depăşit - de la cancerul de col uterin la faptul că, acum mulţi ani, a pierdut un copil la doar trei ore de când l-a adus pe lume - îmi dau seama încă o dată nu doar că Sanda e o femeie extraordinar de puternică, ci şi că Agnes este o adevărată binecuvântare, de care învaţă să se bucure amândoi zi de zi.

Cum a fost momentul în care ai aflat că eşti însărcinată? Sanda Nicola Eu venisem de câteva zile din Anglia, de la referendumul pentru Brexit, unde mi-a fost foarte rău. Şi încercam să găsesc o explicaţie de ce îmi e atât de rău. Eram într-o fază în care cam renunţasem să mă gândesc cu insistenţă că aş putea să am un copil şi nu mai calculam. Am mers la un consult. Doctoriţa s-a gândit că am de-a face cu o stare de epuizare, mi-a dat nişte zile medicale să mă odihnesc şi mi-a prescris nişte anxiolitice, în ideea de a mă odihni mai bine. Eu aveam deja un reflex: în caz că aş fi însărcinată, pot lua acest medicament? Şi ea m-a întrebat: „Dar sunteţi?“. Mi-am făcut eu socotelile, ar fi fost un pic cam devreme, dar a doua zi plecam la Summitul de la Varşovia. Şi până să mă întorc, Liviu pleca în delegaţie cu premierul Dacian Cioloş în turneul asiatic. Iar noi ne mai revedeam peste 2-3 săptămâni. Mi s-a părut criminal să plecăm unul hăis şi altul cea, fără să avem informaţia esenţială. Aveam aşa mare nevoie să ştiu cum stau lucrurile în momentul în care urc în avionul ăla! Şi am făcut testul în timpul meciului Portugalia-Ţara Galilor de la Campionatul European. Probabil asta ne-ar fi obligat, dacă era băiat, să-i spunem Cristiano. Dar n-a fost cazul. Este fată. Am fost bucuroşi, dar foarte prudenţi câteva săptămâni. Fiindcă eu prin etapa asta mai trecusem... Tu urmaseşi nişte tratamente? Sau încercaseşi doar pe cale naturală? Pe cale naturală. Am pierdut multe sarcini în săptămânile 5-6, nu se fixau... Nu te gândeai să recurgi la tratamente? Reflectasem cu foarte multă atenţie asupra subiectului. Am făcut tot ce ţinea de mine. Dar nu am trecut un anumit prag, nu m-am gândit la fertilizare in vitro, nu am făcut nici măcar stimulare ovariană. Şi s-a întâmplat să rămân însărcinată la 39 de ani. Cred că a fost extrem de solicitant pentru voi, ca viaţă de cuplu, faptul că tu ai rămas însărcinată chiar când Liviu trecea printr-o perioadă foarte importantă a carierei. Liviu Iolu Sanda era într-un vârf de carieră jurnalistică, eu eram purtătorul de cuvânt al Guvernului, viaţa noastră nu era simplă şi nici predictibilă în acele momente. De-asta surpriza a fost cu atât mai mare că a venit Agnes. Dar şi bucuria a fost foarte mare... Tu te mai aşteptai? Eu, da, recunosc că... Deci dintre voi doi, tu ai fost cel mai optimist. Sanda El nu şi-a pierdut niciodată speranţa. Când a trebuit să ne uităm pe testul de sarcină, eu n-am avut curaj şi cumva credeam că dacă se uită el, e mai multă şansă, pentru că el e ăla norocos şi cu mai multă încredere. Dar o femeie însărcinată are nevoi şi pofte. Purtătorul de cuvânt al Guvernului are un program infernal. Liviu De-asta spun că nu a fost deloc simplu. Eu aveam un program de la 6 dimineaţa până la 12 noaptea, uneori. Sau deplasări care durau de la 2-3 zile până la câteva săptămâni. Problemele apărute ulterior în sarcină au făcut să-mi fie extrem de greu să mă împart între cel mai important lucru din viaţă – familia - şi noua postură de la Guvern. Cumva, le-am dus. Având în vedere că Agnes este aici cu noi şi e un copil frumos, vesel, până la urmă ceva am făcut bine împreună, nu ştiu exact ce... (zâmbeşte) Sanda A fost dificil pentru că, în săptămâna a 22-a de sarcină, mi s-a deschis colul şi, din acel moment, am fost sub spectrul avortului spontan sau al sarcinii premature. A trebuit să stau în spital foarte mult, cu perfuzii, şi, în ultimele luni, noi am locuit în Spitalul Polizu. Împreună cu costumele tale. Liviu ...pe care le aveam în dulapul de la spital. Pregăteam şedinţele de Guvern, citeam actele normative noaptea, la spital, păzind fetele, şi dimineaţa îmi luam costumul şi plecam... Erau cozi întregi cu pacienţi la cabinete şi eu plecam îmbrăcat ca de Guvern, cu cravată. Partea bună era că Palatul Victoria e aproape de Polizu, deci plecam pe jos.

Sanda şi Agnes s-au aniversat în aceeaşi lună, cea a iubirii.

Le împărţim doar între noi, nu avem ajutor.

Nu ştiu. Ne învăţasem să ne bucurăm zi după zi. Să trăim cu bucuria că a mai stat Agnes în burtă o zi şi încă o zi. Şi aşa ne descurcăm şi de când s-a născut. Hai încă o zi, încă o zi, mâine ce-o mai fi... Eu nu mă grăbesc să mă întorc la serviciu. Şi nu cred că până peste un an, când mi se termină concediul de creştere a copilului, o să mă întorc. Asta nu înseamnă că nu mai fac anumite lucruri. Dar îmi doresc să mă ocup cât se poate de mult de ea. După care fie va fi o creşă, fie vom avea şansa să găsim o bonă, acea femeie care să devină parte din familia noastră.

După ce s-a născut Agnes, am avut mult mai mult timp. Apoi am preluat funcţia de director de comunicare al platformei România 100, tot cu echipa lui Dacian Cioloş şi a foştilor miniştri tehnocraţi, iar sarcinile de serviciu au început să crească. Dar după perioada foarte dificilă din 2016, mi-am dat seama că e foarte important să stăm cât mai mult împreună. Şi atunci ne organizăm în aşa fel încât să fim cât mai mult împreună.

Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o în ultimul an foarte des şi la care nu am răspunsul complet. Cel parţial e că, din perspectiva mea, am făcut cam toate năzbâtiile pe care mi le-am dorit în jurnalism, iar în 2016 am văzut că poţi avea un cuvânt de spus pentru a schimba viaţa oamenilor într-o funcţie publică. Şi, recunosc, mi s-a părut în 2016 că funcţia publică e pentru mine în acel moment mai importantă decât a fost cariera de jurnalist ca posibilitate de a mişca nişte lucruri care să schimbe viaţa oamenilor. Şi la fel văd nişte posibilităţi de a schimba viaţa oamenilor şi prin jobul meu de acum. Dar o decizie definitivă încă n-am luat. Există un conflict interior, pentru că 20 de ani în presă sunt un timp relativ lung şi m-am hrănit cu tot ce făceam în presă.

Nu ştiu, îmi e din ce în ce mai greu să am ceritudini, pentru că s-a schimbat atât de mult felul în care se practică această meserie. O spun cu multă amărăciune şi cu mare regret. Ce se întâmpla acum 20 de ani regăsim în mică măsură. Marele regret e că, acum 20 de ani, când lucrurile se făceau profesionist, noi eram încă necopţi - şi acum, când am ajuns la maturitatea necesară pentru a filtra cu obiectivitate şi discernământ probleme de interes public, nu mai interesează pe nimeni. Am stat de vorbă cu mai mulţi colegi şi cam asta-i starea de spirit. Deci habar n-am ce-o să fac. Simt că m-am schimbat mult. Multă lume ar fi spus despre mine că sunt o carieristă care nu se mai satură de delegaţii în străinătate. Eu pot să spun: nimic mai fals! Carieră e ceea ce am făcut în timp ce încercam zadarnic să am un copil. Ăsta a fost parcursul meu. Dar eu mi-am dorit întotdeauna tihna unei familii. Iar acum, că în sfârşit o am, orice decizie profesională voi lua va gravita în jurul familiei.

Cred că suntem printre puţinii oameni care au poze din ziua în care s-au cunoscut... (râde). Eram la Londra, la câteva zile după atacurile teroriste. Eu l-am sunat pe el. Nu ne cunoşteam, dar ideea era să comunicăm pe teren, pentru că se aflase că printre morţii din atentate era şi o româncă. E foarte bizar, dar noi ne-am cunoscut sub spectrul morţii acelei femei. Amândoi căutam familia ei, voiam să aflăm detalii despre ea şi asta ne-a adus împreună. Ne-am dat întâlnire la staţia de metrou King’s Cross, exact unde se petrecuse cel mai sângeros dintre atentate. Era acolo o atmosferă foarte încărcată, încă se recuperau resturi de cadavre de la metrou, la suprafaţă erau flori, lumânări... Am mers la o cafea, ulterior mi-am continuat treaba, l-am lăsat pe el într-un internet cafe, erau vremurile alea în care ne trimiteam corespondenţele din internet cafe-uri. Apoi a fost o alertă cu bombă exact în momentul în care filmam. Eram la maximum 10 metri de coletul suspect. A venit un poliţist şi m-a tras ca pe-un câine. Eu, în adrenalina momentului, l-am sunat pe Liviu: „E o alertă cu bombă aici, nu vii?“. Iar el îmi zice: „De ce aş veni?!“. Peste ani am râs. „Femeie, eu te-am invitat la o bere, tu mă chemai la explozia unei bombe...“. (râde)

Sigur că mi-aş fi dorit să fiu în locuri în care a fost Sanda, dar n-aş fi putut să fac ce-a făcut ea.

Şi eu aş fi vrut să iau atâtea premii câte ai luat tu! (râde)

Totuşi, suntem stiluri diferite. Unul TV, altul presă scrisă... Deşi, în curând, scrisul nu va mai rămâne doar atributul meu...

Eşti purtătorul de cuvânt al lui Dacian Cioloş, nu şi al meu! Dacă eu am ceva de anunţat, anunţ eu însămi... (râde)

Am terminat de scris o carte, am trimis-o ieri la prima corectură. Sunt foarte multe secvenţe autobiografice acolo. E o îmbinare de experienţe de lucru, evenimente mari pe care le-am acoperit şi transformări personale.

Da, am lucrat împreună la titluri şi subtitluri. Are o capacitate de sinteză mult mai mare decât mine. Şi m-a încurajat foarte mult. A fost omul care m-a încurajat cel mai mult în tot ce-am făcut în ultimii 10 ani. Ce-mi place mie mult la el şi încă sper să pot învăţa e că nu se pierde în detalii. Când şi-a setat un obiectiv, e foarte greu să-l mai întorci din drumul lui. E un om care se ridică atât de repede din lucruri pentru care alţii ne-am face un milion de probleme... În ciuda unei prime impresii că am de-a face cu un tip boem, am descoperit pe cineva atât de bine înşurubat în ceea ce este şi sunt foarte multe lucrurile pentru care nu-mi mai văd viaţa fără el.

Şi invers. Eu am iubit întotdeauna milioanele de idei pe care le are Sanda. Iar capacitatea de a reinventa lucruri şi a se reinventa pe sine este fenomenală. Iubesc foarte tare lucrul ăsta la ea, deşi nu pare.. (râde)

E atât de mult preaplinul pe care-l simt în suflet când mă gândesc la Dumnezeu, în mod deosebit în contextul ăsta, încât îmi e şi foarte greu să vorbesc. Nu vreau să par nici patetică, nici habotnică, dar dacă nu aveam încrederea asta de nezdruncinat în Dumnezeu, cu minţile acasă sigur n-aş fi fost! Credinţa nu doar m-a ţinut pe linia de plutire. E un subiect pe care mi-e greu să-l cuprind aşa cum ar trebui. N-am niciun dubiu că, fără să mă ancorez puternic în nişte valori creştine, viaţa mea nu ar fi fost asta pe care o trăiesc acum.

Foto: Adina Felea, Sorin Stana; Make-up: Laura perian: Hair style: Andreea Ciurea/ Gett’s Artistic Team; Stilist: Madena; Vestimentaţie: Next, Pepe Jeans, Scotch&Soda; Mulţumim showroom Domicilio, Şos. Pipera nr.59.