Interviu şi foto! Monica Petrică: "Vreau să trăiesc prezentul mai intens“

M-am reîntâlnit cu ea după şap­te ani. Şi mi s-a părut aproape neschimbată. Munca şi disci­plina parcă au oprit-o undeva în timp, într-un exerciţiu infi­nit al performanţei, succesului, graţiei şi sensibili­tăţii. În spatele sensibilităţii extraordinare stă, însă, un om foarte puternic, care a lăsat de multe ori ca Măria Sa, Dansul, să domnească şi peste viaţa per­sonală.

Cum a schimbat-o postura de jurat la show-ul Antenei 1, „România dansează“? Şi cum vede viaţa la 42 de ani prim-balerina Operei Române? Sunt întrebări la care am aflat răspuns într-un interviu fără „poante“, dar sincer şi relaxat.

M-am reîntâlnit cu ea după şap­te ani. Şi mi s-a părut aproape neschimbată. Munca şi disci­plina parcă au oprit-o undeva în timp, într-un exerciţiu infi­nit al performanţei, succesului, graţiei şi sensibili­tăţii. În spatele sensibilităţii extraordinare stă, însă, un om foarte puternic, care a lăsat de multe ori ca Măria Sa, Dansul, să domnească şi peste viaţa per­sonală. Nu e o alegere uşoară, dar Monica Petrică şi-a asumat acest drum din dragoste pentru balet. Spuneam, însă, că e aproape neschimbată... Des­pre lumea din spatele acestei munci sisifice, des­pre curajoasa provocare a televiziunii pe care şi-a asumat-o, în ciuda firii ei atât de discrete, şi despre noua viziune asupra vieţii, pe care o are la bilanţul celor 42 de ani împliniţi pe 1 martie, am discutat la un ceai aromat şi-o ciocolată caldă.

Din acest sezon, juriul de la „România dansează“ are un nou membru. Cum te înţelegi cu Connect-R?

Monica Petrică A fost o surpriză plăcută pentru mine încă de la prima întâlnire. Ce am remarcat la el a fost faptul că vorbea atât de frumos despre so­ţia şi copilul lui care nu era încă născut. Un lucru pe care nu prea l-am întâlnit la bărbaţii căsătoriţi şi cei care aşteaptă un copil. Am observat, cel pu­ţin la colegii mei, că ataşamentul faţă de copii vine în clipa în care copilul începe să gângurească. Şi a fost emoţionant să-l vezi pe Connect-R cu câtă dragoste şi afecţiune vorbea despre familia lui.

Dar înainte de a veni el în juriu, tu ascultaseşi vreo piesă de-a lui?

Să ştii că da! Dimineaţa, eu urmăresc mereu show-ul lui Răzvan şi Dani, unde o văd şi pe fosta mea colegă de la Operă, Flavia. Şi într-o diminea­ţă, venise Connect-R cu o melodie nouă, „Noi ne potrivim“, care mi-a plăcut atât de mult. Ceea ce nu ştiam despre el, însă, este că fusese dansator înainte de a fi cântăreţ!

Ai acceptat greu propunerea de-a fi jurat?

Pentru mine a fost o provocare. Deşi sunt în lumina reflectoarelor, îmi place să fiu cât mai dis­cretă în viaţa de zi cu zi. Cred şi simt că rolul meu e pe scenă, sub forma dansului. Dar când am fost invitată să fac această emisiune, m-am gândit că am ajuns în altă etapă a vieţii mele, una în care vreau să dăruiesc şi celorlalţi din experienţa mea, aşa că mi-am zis că acesta este un moment foarte bun pentru a promova dansul clasic, o artă atât de specială şi puţin uitată de mulţi.

Ai intrat în proiectul ăsta cu gândul că vei găsi o Monica Petrică mică?

Nu mai ştiu cine m-a întrebat dacă m-am re­găsit în Irina Tarău, fata de la prima ediţie... Ade­vărul e că am realizat în această emisiune cât de mult a muncit mama mea pentru ca eu să am absolut totul, să nu-mi lipsească nimic şi să mă gândesc numai la meseria mea. Am văzut mulţi copii cu nişte situaţii foarte triste. În cazul acesta poate fi pusă şi Irina: părinţii ei fac nişte sacrificii fantastice şi ea munceşte enorm. Se vede că e un copil muncit, care nu are copilărie. Spre deosebire de ea, eu am avut o copilărie atât de frumoasă.

Mama ta lucra tot în zona artistică?

Nu, ea la bază e educatoare şi, la vremea re­spectivă, şi-a schimbat meseria pentru a mă în­treţine mai bine. Părinţii mei s-au despărţit când eu aveam trei ani...

Exact când ai început baletul cu unchiul tău...

Da, el a fost cel care mi-a insuflat dragostea pentru dans. El m-a dus, de când eram mică, la spectacole de balet şi operă. Îmi povestea despre fiecare personaj şi balerin, despre scenografie. Şi, bineînţeles, m-am dus la cursurile lui de balet, pentru că el era maestru de balet la o şcoală spor­tivă. La un moment dat, am fost selecţionată de profesori la şcoală pentru gimnastică ritmică şi, în paralel, făceam patinaj. Şi mi-a spus: „OK, tre­buie să te hotărăşti, ori la gimnastică ritmică, ori la patinaj!“. Şi eu în clipa aceea am zis: „Vreau la balet!“, spre bucuria supremă a unchiului.

Îmi spui că ai avut o copilărie foarte frumoasă, deşi părinţii tăi s-au despărţit, iar tu n-ai mai avut căminul unit...

Dar n-am simţit lucrul acesta. Unchiul meu a fost o prezenţă constantă în viaţa mea şi el a fost un fel de figură paternă pentru mine. Iar mama a avut grijă sub toate formele ca eu să nu duc lipsă de nimic. Este o femeie admirabilă. Eu şi acum îi spun că este o învingătoare pentru ceea ce a re­alizat, dar a plătit mult pentru lucrul ăsta, fiindcă ea nu şi-a mai refăcut viaţa. De-asta simt că-i sunt datoare şi, dincolo de dragostea pe care i-o port, am un mare respect pentru ea şi aş vrea să-i fac toate poftele din lume aşa cum mi le-a făcut ea mie.

Acum stai pe scaunul juratului. Dar îţi aminteşti ca tu să fi fost vreodată jurizată foarte strict?

Am participat la câteva competiţii. Ţin minte că am fost la un concurs de dans clasic şi contempo­ran, organizat de maestrul Oleg Danovski şi am luat locul trei...

Ceea ce cred că te-a nemulţumit...

Nu, hai să-ţi spun ceva. Niciodată n-am fost omul care să alerge după premii. Scena de balet mă împlineşte mai mult când sunt într-un specta­col, pentru că acolo simt că pot să dau totul şi pot să mă transpun în pielea personajului astfel încât oamenii să plece de acolo cu o stare mai bună, să simtă că ceva în sufletul lor s-a schimbat. Reve­nind la acel concurs, de-asta îţi zic, nu m-a inte­resat că luasem locul trei, ceea ce m-a interesat a fost că maestrul Danovski a venit la mine, m-a fe­licitat personal şi mi-a spus cât de talentată sunt. Lucrurile astea valorează mai mult pentru mine...Eu nu alerg după notorietate.

Ai fost bursieră în America. Câţi ani aveai când ai plecat?

19.

Îmi închipui că n-a fost uşor. Ai lăsat-o aici pe mama ta, care şi-a făcut griji.

În fiecare seară vorbeam cu ea la telefon câte-o oră. Atunci pot să spun că mama a dat o avere pe convorbirile telefonice. Îi ziceam: „Închide te­lefonul, vorbim mâine...“ „Nu, nu, vreau să te aud, pentru că mi-e tare dor de tine.“ Apoi m-a vizitat la şase luni după ce am plecat.

Mă gândesc cum erai tu atunci, la 19 ani, într-o lume complet străină... Ai regăsit în lumea de acolo ceva din competiţia aceea acerbă pe care am văzut-o în „Black Swan”?

Am primit DVD-ul cu acest film de la o prietenă şi l-am vizionat la ea acasă. Iar după ce s-a termi­nat filmul, prietenii ei mă întrebau: „Chiar aşa este la voi?!“ (râde) „Nu, ceea ce aţi văzut e ficţiune.“ Ca să ajungi la un anumit nivel în dans, contează perseverenţa, seriozitatea şi pasiunea. Dacă nu ai aceste trei lucruri, nu cred că poţi să faci această meserie. „Black Swan“ este un film excepţional, însă nu relatează ceea ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi în sala de balet. Nu e nimic real.

Ai avut şansa să rămâi în străinătate?

Da, în Atlanta mi s-a propus să rămân acolo, dar alegerea mea a fost să mă întorc.

Tu eşti atât de discretă cu viaţa ta personală, încât nu se ştie exact nici dacă eşti sau nu măritată. Într-un loc am citit că eşti căsătorită cu un arhitect pe nume Mihai Petrică, într-altul că ai o relaţie stabilă şi nu te grăbeşti spre altar.

Da, asta mă amuză şi pe mine teribil... (

) Mai mult, anul trecut am văzut pe internet o poză cu mine, relaxată, pe o bancă, în parc, cu prietena mea, a cărei fetiţă am botezat-o. Ea era cu copi­lul în braţe, iar articolul spunea: „Monica Petrică, măritată cu Mihai Petrică, în parc cu bona şi cu copilul...“ (

) Nu, nu sunt căsătorită şi n-am co­pii. Dar mai departe de-atât, aş vrea ca viaţa mea privată să rămână aşa.

Bine, eu cred, totuşi, că am putea spune că eşti căsătorită... cu dansul. Pentru că mereu ai pus baletul mai presus de orice.

Cred că da şi de aceea acum vreau să trăiesc mai intens prezentul, să mă bucur de clipă. Încerc să creez un echilibru între partea profesională şi cea personală.

Vrei mai mult timp pentru femeia Monica Petrică.

Da. Trebuie să recunosc că mi s-a întâmplat să am timp liber şi să nu ştiu ce să fac cu el... Pentru că toată viaţa mea am muncit.

Dar n-ai avut niciun moment de cădere, în care ai cedat pur şi simplu?

Nu, niciodată, pentru că îmi place enorm ceea ce fac. Dar am avut nişte revelaţii odată cu „Ro­mânia dansează“. Fiindcă eu am trăit toată viaţa într-un halou. Pe profesorii şi colegii mei îi cu­nosc din şcoală. Am colegi la Opera Naţională pe care-i cunosc din clasa a patra, de exemplu. Deci am trăit într-un halou, în zona artei şi a frumosului, fiind ferită de foarte multe răutăţi. Dar când am văzut situaţiile copiilor care vin la acest show... Îmi amintesc de un băieţel care învăţase street-dance şi care spunea că n-are nici oglindă acasă şi că dansează noaptea şi-şi corectează mişcările după cum îşi vede umbra. Mo­mentele de genul acesta te fac să-ţi ree­valuezi viziunea asupra vieţii. Pe mine m-au marcat profund. Şi m-au făcut să înţeleg, o dată în plus, cât de mult îi da­torez mamei mele, care nu m-a lăsat să tânjesc după nimic.

Schimbarea asta de viziune înseamnă şi că te gândeşti la un copil?

Să ştii că toată viaţa m-am gândit la un copil, dar n-am îndrăznit să iau această decizie pentru că...

A fost vorba şi de corpul tău, pe care n-ai vrut să-l alterezi?

Nicio secundă nu m-am gândit la asta, pentru că instinctul matern trebuie să primeze la fiecare femeie. Nu, singura mea teamă a fost că, dacă părinţii mei s-au despărţit când aveam trei ani...

Ţi-a fost teamă să nu se repete istoria...

Da...

Şi bănuiesc că mama ta a ridicat foarte sus ştacheta în ceea ce priveşte grija pentru copil, o ştachetă pe care nu ştii dacă o poţi atinge...

Exact. Ea şi-a sacrificat toată viaţa pentru mine.

Acum, pe 1 martie, împlineşti...

42 de ani.

E o performanţă să fii într-o formă atât de bună.

A, nuuu, sunt atâtea balerine cu o ca­rieră îndelungată. Uită-te, de pildă, la Carla Fracci, una dintre cele mai longe­vive balerine...

Ţi-ai făcut un plan la ce vârstă te vei retrage sau pur şi simplu nu te gândeşti la acel moment?

Bună întrebare. În primele mele inter­viuri, spuneam că asta e partea cea mai delicată a unui artist: trebuie să ştie când să se retragă de pe scenă. Trebuie să re­alizezi că ţi-ai îndeplinit misiunea şi că este timpul celor din spate să facă un pas în faţă. Şi consider că, mai devreme sau mai târziu, nu ştiu când, cât de curând, trebuie să iau această decizie. Dar mi-aş dori să rămân sub o formă sau alta pe scândura scenei.

Sper să vină cât mai târziu acel moment.

Ştii ce se întâmplă? E simplu să-ţi tra­sezi nişte targeturi: la anul vreau să mă mărit, să fac un copil... Dar lucrurile nu merg aşa. Eu cred foarte mult în destin. Şi de-asta las, într-o formă sau alta, ca lucrurile să decurgă aşa cum sunt ele scrise. Nu mă mai gândesc ce-o să fac, când o să fac, de ce n-am făcut. Nu, pur şi simplu iau viaţa aşa cum vine şi mă bu­cur de fiecare moment. Şi nu mai vreau să-mi fac planuri. Pentru că partea cea mai frumoasă e să fii surprins. De-asta şi spun că sunt un om norocos. Toate lu­crurile care mi-au venit frumos în viaţă mi-au venit fără să forţez nimic. Chiar şi rolurile pe care le-am făcut, niciodată nu m-am luptat pentru ele. Şi acum, ca o paranteză amuzantă, chiar şi contul de Facebook tot aşa mi-a venit! (

) Eram la „Un Tango Mas“ acum un an şi râdeam în culise cu colegii. Şi ziceam: „Toată lumea are Facebook, numai eu nu am. Nu-i corect!“ Eu sunt antitalent când e vorba despre lumea virtuală şi tehnică. Ei, şi la al doilea spectacol, vine un coleg şi-mi spune: „Moni, din seara asta ai Facebook!“ „Poftim?“ „Ai pagină de Facebook. Să te uiţi.“ Şi acum, eu îl sun şi-i spun: „Uite, am spectacol, postează asta, pune-mi poza asta“. Şi el face asta pt mine... Iar eu, culmea, intru pe Face­book când intră câte-o prietenă şi mă uit la pagina mea de Facebook de pe contul ei. (

) Ceea ce îmi place e reacţia oa­menilor, lucrurile frumoase pe care mi le scriu acolo. Când eşti pe scenă, n-auzi decât aplauzele publicului. Când deschid Facebook-ul şi văd ce vorbesc oamenii despre mine, mi se umple sufletul de bucurie şi m-aş duce în sala de dans şi aş mai lucra încă 24 de ore. Asta îmi dă energie.

Ai dansat pe marile scene ale lumii. Ai cules o mare de aplauze şi la noi. Dacă ai putea să retrăieşti acum un moment din cariera ta, care ar fi?

De pe scenă? Ooo, sunt atât de multe! Dar primul care-mi vine în minte e spec­tacolul „Barbă Albastră“, montat de Bea­trice Rancea, cu care am fost în Ungaria şi în care am avut rolul principal, cel al lui Judit. Atunci a fost o bucurie şi în ace­laşi timp o trăire foarte intensă, pentru că au venit să mă felicite atâţia oameni, de la jurnalişti importanţi la actori... Dar printre ei venise şi o doamnă, ea era cea care închidea şi deschidea uşile sălilor de la Casa de Cultură unde mergeam noi. Şi a venit cu o pereche de cercei de lemn în­tr-un şerveţel, spunându-mi: „E ceva ce vreau să ai de la mine. Am simţit nevoia să-ţi fac un cadou şi nu ştiam ce!“ Şi mi-a dăruit cerceii ei, pe care-i am şi acum. Nu cred că există nimic mai frumos şi mai înălţător pe lume decât să primeşti admiraţia oamenilor nepromiţându-le nimic, decât făcând ceea ce-ţi place ţie. E un sentiment de care am devenit depen­dentă şi asta mă face să fiu şi mai perse­verentă în munca mea.

Foto: mihai stetcu/antena 1. stilist: cătălin enache