INTERVIU Silvia Dumitrescu – „Iulian este cea mai mare realizare a vieţii mele“
Apariţia pe scenă a divei blonde din anii ’80-’90 a fost mereu o surpriză pentru public. Iar acest nou dialog cu ea scoate la iveală aceeaşi fire exuberantă, veselă şi copilăroasă.
Apariţia pe scenă a divei blonde din anii ’80-’90 a fost mereu o surpriză pentru public. Iar acest nou dialog cu ea scoate la iveală aceeaşi fire exuberantă, veselă şi copilăroasă.
Îmi sună şi-acum în urechea internă refrenul piesei „Dansul“, de parcă m-aş întoarce în timp, într-o fracţiune de secundă. Sunt 25 de ani de atunci, dar Silvia Dumitrescu simte şi astăzi că ritmul e normal la vârsta ei. Cel puţin, asta ne-a demonstrat în timpul şedinţei foto realizată în studio, pe parcursul căreia a dansat fără oprire pe muzica lui Beyoncé. Nici n-ai fi zis că pe chipul acela, pe care nu l-am văzut altfel decât luminos şi vesel, au trecut umbrele unor grele încercări ale vieţii. Şi asta pentru că terapia ei rămâne cea muzicală. Asta-i lumea ei.
OK!: Am făcut tot shooting-ul pe „Love on Top“ al lui Beyoncé şi mă întrebam ce e „on top“ pentru tine.
Silvia Dumitrescu: În top e întotdeauna dragostea, pentru mine. Dragostea faţă de soţul meu, de fiul meu, faţă de prieteni, de natură şi de Dumnezeu. Este, cred, cel mai frumos sentiment care te ţine în viaţă, împreună cu muzica, care e şi ea tot un soi de dragoste.
Când ai ştiut că vei face muzică?
Părinţii mei au fost cei care au descoperit asta. Mi-au povestit că, mică fiind, aveam lângă pătuţ un aparat de radio, care rămânea permanent deschis. Iar eu imitam foarte bine sunetele pe care le auzeam la el, încă din primele luni de viaţă. Nu ştiam să vorbesc, dar ştiam foarte bine să imit sunetele şi învăţam cu uşurinţă toate melodiile. Părinţilor mei li s-a părut un lucru extraordinar. Şi mai e o poveste legată de asta. Mama a fost asistată la naştere de un medic pe care-l chema Silviu – de aici şi numele meu – care, în momentul în care eu am venit pe lume şi am scos un ţipăt asurzitor, i-a spus mamei mele, Ştefania: „Ai o mare cântăreaţă!“.
Dar aveai de la cine să moşteneşti talentul?
Da, pentru că şi mama, şi tata aveau voci bune, dar niciunul n-a făcut o profesie din asta. Tatăl meu a făcut teologia, dar s-a îndreptat spre armată, a fost colonel în M.A.P.N. Iar mama învăţase să cânte la pian, acelaşi pian la care am învăţat şi eu să cânt, la vârsta de cinci ani, şi la care a cântat şi băiatul meu, Iulian. Acum, Iulian e mare şi e anul doi la Universitatea de Muzică, unde face pian clasic.
De ce clasic?
Asta a fost alegerea lui. Face pian de la cinci ani, când l-am înscris la Liceul de Muzică. M-am gândit că ar fi bine să facă şi el un instrumen, cum am făcut şi noi, eu şi soţul meu, Florin Ochescu. Pe urmă, el a crescut înconjurat de artişti, prieteni de-ai noştri, de la Monica Anghel, Laura Stoica, Sanda Ladoşi, Angela Similea, la formaţia Holograf... adică toţi cei cu care am colaborat şi eu, şi soţul meu. Mi-aduc aminte că Temişan i-a dat, la un moment dat, un disc, Cristi Minculescu l-a ţinut în braţe... Dana Bartzer şi Dan Craimerman sunt naşii lui de botez, care şi ei au la bază, ca noi toţi, tot muzica clasică. Iar Laura Stoica îl iubea nespus şi-şi dorea un băiat exact ca el. Săraca, n-a mai apucat să se bucure de asta...
Ştiu că eraţi bune prietene...
Da, foarte bune. Drept dovadă, când a rămas însărcinată, am fost prima la care a venit să-i spună vestea cea mare. N-am să uit niciodată bucuria din ochii ei. Noi fiind amândouă în zodia balanţei, ne făceam zilele de naştere împreună, ne cumpăram cadouri una alteia, făceam turnee împreună, am fost şi în America cu ea... Ne potriveam, eram la fel de nebune, nonconformiste, sincere, generoase, aveam foarte multe în comun. Eram şi foarte încăpăţânate amândouă! Mi-aduc aminte că, atunci când a lansat albumul „Focul”, i-a dat şi lui Iulian o casetă pe care o asculta la un casetofon care era numai al lui. De fapt, toţi colegii îi dădeau la lansări casete cu autograf, special pentru el. Iar el avea casetele lui, acolo, şi dintr-o dată, asculta doar piesele Laurei. Iar eu eram înnebunită că nu ştia piesele mele, în schimb le ştia pe ale ei. Şi, de câte ori mă întâlneam cu Laura, îmi făcea: „Sîc, sîc! Vezi, copilul are gusturi“. Mă tachina, iar eu, la rândul meu, îi spuneam: „Când o să uiţi textul, îţi ţin locul oricând, că ţi-am învăţat toate piesele pe diafară“. (râde)
Şi-atunci, de ce Iulian a devenit atât de conservator?
E-aşa de când a început să meargă la concertele de muzică clasică de la Ateneu. Am fost cu el peste tot, şi la Operă, şi la concerte simfonice, şi a început să prindă gustul şi să-şi cumpere CD-uri, care erau numai ale lui, iar noi n-aveam voie să ne atingem de ele. Nici acum n-avem voie! (râde)
Deci chiar a luat-o pe un alt drum decât tine.
Da, e un tip foarte serios şi foarte profund, e mai puţin expansiv decât mine, mai interiorizat, dar de mic a fost matur. Adică eu eram copilul, iar el era părintele. (râde)
Cum aşa?
Peste tot unde mergeam, toată lumea râdea când povesteam cum plecam eu de-acasă cu copilul. El se oprea în dreptul uşii şi mă întreba: „Mamă, ţi-ai luat discul? Ţi-ai luat fardurile? Ai oprit apa?“. Pentru că mi se întâmpla să mai las apa deschisă sau nu închideam lumina ori lăsam televizorul deschis... Iar el controla în urma mea. Adică, el avea grijă de mine. Şi mă amuza teribil când îl duceam la şcoală şi-mi spunea: „Acum te rog să nu cobori din maşină. Eu cobor şi tu pleci“.
De ce, nu voia să se ştie că tu eşti mama lui?
Nu neapărat. Eram alt stil decât el, profesorii lui erau foarte sobri... Lui i-au plăcut mereu cămăşile, nu tricourile, nu blugii... Nu seamănă cu niciunul dintre noi. Iar eu a trebuit să mă obişnuiesc cu asta. De câte ori mă vedea strâmbându-mă în oglindă, mereu îmi atrăgea atenţia: „Mama, ai şi tu o vârstă, parcă nu-ţi mai stă bine“.
Îţi mai reproşează şi acum lucrurile astea?
Acum, nu.
Ai devenit tu mai serioasă?
Nu, nu.
Îi înţeleg felul de-a fi, ne-am acomodat unul cu altul, ieşim destul de rar împreună, în scimb acasă ne oferim unul altuia toată căldura şi dragostea. Iulian este cea mai realizare a mea şi mă simt cea mai fericită mămică.
Ştiu că, prin 2006, tu ai mai vrut să mai faci un copil.
Din păcate, n-am mai putut avea copii, din punct de vedere medical, deşi mi-aş fi dorit.
Ai fi vrut să ai un copil mai exuberant?
Da, mi-ar fi plăcut să am şi o fetiţă ca mine, să o îmbrac zurli, să fie nonconformistă ca mine. Dar, pe de altă parte, suntem trei personalităţi diferite în familie şi ne completăm foarte frumos, în ciuda acestor contraste. Din anumite puncte de vedere, formăm o echipă. Şi, în ciuda faptului că sunt foarte copilăroasă, în problemele importante sunt foarte matură şi ştiu exact ce am de făcut. Îmi place să fac totul cu voie bună şi cu zâmbetul pe buze. Iar atunci când există o stare mai tensionată, mai glumesc, schimb tonul discuţiei, special ca să evit cearta.
Ăsta să fie şi secretul mariajului tău ce durează de 20 de ani?
Probabil. Suntem împreună de 22 de ani şi chiar şi acum descopăr lucruri noi la copilul şi la soţul meu.
Dar la tine?
Să zicem că am capacitatea de-a mă redescoperi mereu. Uneori, sunt şocată să găsesc în mine anumite talente, despre care aflu abia la vârsta asta. Iar totul se întâmplă pentru că mie îmi place să învăţ mereu lucruri noi şi consider că, oricât de multe vieţi ai avea, nu ai timp să înveţi atât de mult pe cât ţi-ai dori.
De ce anume te-ai mai apucat?
Am făcut Facultatea de Muzică, la secţia Pedagogie, şi mi-am dat licenţa la armonie şi dirijat, iar în ultimul an am studiat şi jazz-ul. Mi-am deschis orizontul şi spre alte genuri muzicale, am studiat şi canto clasic, am făcut şi un pic de compoziţie. Vreau să fiu o profesionistă în tot ceea ce fac.
Dar ca profesoară cum eşti?
Foarte exigentă. Îmi doresc foarte mult de la copiii pe care-i pregătesc, pentru că, pe unde se duc şi spun că fac ore cu mine, deja lumea are pretenţii de la ei. Iar eu vreau ca ei să fie şi mai buni decât mie, de asta le cer şi foarte mult. Dar am şi momente când glumesc cu ei, pentru că vreau să le dezvolt personalitatea, plăcerea de-a cânta, să muncească fără să-şi dea seama c-o fac, să nu existe moment în care să nu-şi cânte în gând...
Şi te ascultă?
Mulţi da, alţii nu.
Ce-a rămas intact din perioada aceea a ta de efervescenţă maximă? Mi-aduc aminte că ai fost printre primii care ai mixat etno cu dance.
Mi-a fost foarte greu să ajung la sufletul românilor, pentru că, pe vremea aceea, erau mai puţin deschişi către nou şi mi-a fost dificil să-i acomodez cu stilul meu de-a cânta, puţin mai occidental, cu felul meu de-a mă mişca, cu apariţiile mele, cu îmbrăcămintea, cu tunsorile, cu culorile părului, cu toate nebuniile mele... Dar acela nu era succesul acela care ţi se pune pe tavă. Munceam mai mult pe vremea aia.
Dar nu cumva şi YouTube a schimbat piaţa?
Păi, eu zic că datorită lui eu mai exist acum. Pentru că, dacă ne gândim la apariţiile mele din ultimii 10-15 ani, sunt mulţi care nici n-au auzit de mine, dacă n-ar fi YouTube-ul şi chiar şi Facebook-ul. Şi sunt foarte mulţi tineri care sunt absolut şocaţi de ce puteam eu să fac în urmă cu 20 de ani, ce filmări, ce tunsori, ce muzică foarte bine orchestrată. Acum nu mai e vorba doar de talent, ajută foarte mult şi să ai bani şi să fii căsătorită cu cine trebuie. Sau să ai un anturaj potrivit. Altfel, eşti uitat.
Ăsta a fost un factor care a contribuit la depresiile pe care le-ai avut?
Am avut multe momente de cădere, dar pentru că am pus pasiune în tot ceea ce am făcut, mai ales pe partea cu copiii, cu predarea, cu bluesul, cu jazz-ul, mi-am regăsit echilibrul. Şi am avut şi familia care m-a susţinut mereu. Nu ştiu, poate că ne e dat să învăţăm ceva din anumite lucruri şi poate că viitorul ne va surâde, iar Dumnezeu poate că ne rezervă lucruri absolut măreţe.
Te văd vorbind cu drag despre credinţă, deşi ea ţi-a fost testată de două ori, chiar de Paşte, când ai pierdut două persoane importante din viaţa ta: pe tatăl tău şi pe fostul tău soţ.
Tocmai că în credinţă am găsit sprijin, astfel încât să pot trece peste nişte momente tragice. Practic, toate persoanele care au plecat din viaţa mea au plecat cu câte puţin din mine. Dar eu cred că, de undeva, toţi aceşti oameni, cu care comunic acum altfel, mă ajută în continuare şi-mi ţin spiritul acela vesel şi optimist. Atunci când primeşti lovituri atât de grele, ai senzaţia că nu-ţi vei mai reveni, dar Dumnezeu întotdeauna te salvează... trebuie doar să crezi în El.
Nu cumva asta a dus şi la agravarea stării tale de sănătate, la apariţia problemelor la tiroidă?
Ba da, după şocul pe care l-am avut la moartea mamei. Iulian era mic, avea doar zece luni, încă alăptam, aşa că nu mă puteam exterioriza şi am fost nevoită să-mi reprim toată acea durere. N-aveam voie să plâng, toţi stăteau în jurul meu şi nu mă lăsau să fiu tristă, să mă manifest, şi atunci s-a declanşat această boală. Câteodată îmi zic că nici nu există, că n-am absolut nimic. Asta deşi am zile când nu mă pot scula din pat! Dar, datorită optimismului meu şi felului meu de-a fi, o luptătoare, „cad şi iar mă ridic“, aşa cum spunea şi o piesă a Laurei.
Câţi prieteni adevăraţi mai ai în showbiz?
În showbiz, nu prea, din păcate.
Cu toate că, la început, eram prietenă cu foarte multă lume din showbiz. Contează mult şi faptul că nu ne mai întâlnim în spectacole, că fiecare şi-a creat un alt mediu. Uite, nici cu
nu mă întâlneam în spectacole, pentru că aveam genuri muzicale diferite, dar s-a întâmplat să dau un interviu, iar ea să mă sune şi să-mi spună:
. A fost pentru prima oară când cineva din branşă îmi dădea telefon să-mi spună că am cântat excelent, că am vorbit extraordinar şi că mă felicită din toată inima. Aproape că mi-a căzut telefonul din mână, pentru că nu înţelegeam ce interes ar avea să-mi facă un aşa un compliment. Ne cunoşteam, ne simpatizam, dar nu eram prietene. Şi-atunci când am văzut-o la Teo în emisiune mi-a plăcut, la rândul meu, să îi fac un compliment şi s-o felicit şi-aşa a început să se lege o relaţie între noi. Apoi, am invitat-o la concertele mele de jazz şi de blues, ca să treacă mai repede peste momentul despărţirii de Şerban Georgescu, şi aşa am descoperit ce fată minunată era, plină de viaţă, ce fantastică era. Aproape că am avut aceeaşi revelaţie pe care am avut-o şi cu Laura. Şi mi s-a părut atât de ciudat că s-a rupt atât de brusc totul. Şi amândouă au plecat luând ceva din mine. Am suferit cumplit.
La fel de apropiată ai fost şi de Elena Cârstea.
Da, ne cunoaştem de-o viaţă, ne-am apropiat mai mult în peroada în care Elena a adoptat fetiţele.
Ce s-a întâmplat, concret, între voi?
Eu m-am plâns cui nu trebuia pentru că nu m-a sunat de Crăciun, după ce o ajutasem să strângă banii necesari pentru operaţia de anevrism de acum câţiva ani. A fost un lucru mărunt, exploatat la maximum de presă şi care, apoi, s-a întors împotriva mea. Practic, fiecare are partea ei de vină: eu, pentru că am avut o confidentă nepotrivită şi că n-am pus mâna pe telefon s-o sun direct pe Elena. Iar ea, că a picat în cursa asta şi că m-a făcut să par ceea ce nu sunt. Dar toate au trecut acum şi ne-am împăcat, aşa cum era şi normal.
Apropo de iertări. Ştiu că ai fost măritată cu un bărbat violent.
E un subiect închis din ’87. L-am închis eu, ca să pot să merg mai departe. Mă îndrăgostisem prima oară de un bărbat la vârsta de 24 de ani. Pe Mircea l-am cunoscut la Şcoala Populară de Artă, unde era elevul Mihaelei Runceanu, care de altfel mi-a şi făcut cunoştinţă cu el. Şi a fost dragoste la prima vedere. Nici nu ne cunoscusem bine, că în două săptămâni ne-am şi căsătorit. M-am grăbit ca fata mare la măritat – chiar eram fată mare! (râde) Ne-am dat seama mult prea târziu că, de fapt, nu ne potriveam deloc. Pe scenă lucrurile stăteau grozav, am cântat şi în duet, dar în particular lucrurile stăteau exact invers. În viaţă primeşti nişte lucruri ca să înveţi ceva din ele. Eu o iau ca pe-o experienţă. Şi, învăţând din acea experienţă, am putut să apreciez un soţ cum este Florin Ochescu şi să văd cât de norocoasă am fost să găsesc un asemenea bărbat minunat. A fost bine că s-a terminat totul foarte scurt, că am avut imediat un succes profesional extraordinar, în ’88, când am depus toate eforturile pentru muzică, ca să ies din starea aceea. Am făcut atunci cele mai multe turnee din viaţa mea!
Ţi-e dor de perioada aia?
Foarte dor. (râde) Dar nu ştiu dacă aş mai rezista fizic acum. Atunci eram plină de entuziasm, de tinereţe şi de condiţie fizică. Iar colaborarea mea cu Adrian Enescu a dus la propulsarea mea în primele locuri. Şi mi-aduc aminte că atunci toţi îşi doreau să facă piese cu mine, să filmeze cu mine, să mă ia în turnee... Atunci a fost perioada mea de maximă strălucire. Şi am avut şi marele noroc de-a lucra cu nişte echipe senzaţionale şi la televiziune, şi în turnee, şi la Mamaia şi Cerbul de Aur. A fost perioada când lucram cu dansatorii de culoare de la Panterele negre, când am scos „Lumea mea“...
Era hit!
Da, ştiu că era foarte apreciat, mai ales printre liceeni.
A fost o vreme când cântai „Dansul e normal la vârsta mea“. Acum jazz-ul e normal la vârsta ta?
Îmi place enorm, dar îl fac în paralel şi mă gândesc ca, pe viitor, să fac ceva jazzistic pe o muzică de top, cu o orchestraţie foarte modernă.
Până atunci, zi-mi cum arată vara ta.
O, sper să vină odată, că ne-am săturat de ploile astea. (râde) Pentru mine, vara înseamnă natură multă, mare, înot, alergat prin nisip, program de voie, nu vreau să mă deranjeze nimeni. N-am nevoie nici de telefon, nici de televizor. Vreau să stau undeva unde să mă satur de mirosul de iarbă, de aerosolii de la mare şi să simt că e vacanţă.
Foto: Sorin Stana