Jermaine Jackson – „Nu va mai exista un alt Michael Jackson“

1 aprilie 2011 Interviu

Fratele regretatului megastar şi soţia acestuia au vorbit în exclusivitate pentru OK! Orientul Mijlociu despre mariajul lor, legăturile indestructibile dintre fraţii Jackson şi marea dramă a familiei lor

Jermaine (56) este cel mai mare dintre fraţii Jackson şi tot el este cel care a resimţit poate cel mai cumplit durerea pierderii lui Michael. La aproape doi ani de la trecerea în nefiinţă a Regelui Pop, a acceptat să vorbească despre ziua care a marcat existenţa întregii lui fami¬lii. Alături de el, cea de-a treia soţie, Halima Rashid (39), de origine afgană, rememorează clipe petrecute alături de Michael, dar şi din viaţa de cuplu cu Jermaine. Căci, dincolo de legătura cu celebritatea, Jermaine şi Halima sunt doar doi oameni care se iubesc, îşi doresc copii şi plănuiesc să se mute în Dubai.

Când OK! Orientul Mijlociu a vorbit data trecută cu Jermaine, spunea că vă gândiţi să aveţi copii. În ce stadiu se află planurile voastre? Halima Îmi doresc copii – Jermaine are deja şapte copii, dar călătorim foarte mult şi ştiu că, dacă aş rămâne însărcinată, ar trebui să renunţ la asta. Încercăm, totuşi, nu ne dăm bătuţi. Cum te înţelegi cu copiii lui? H.J. Sunt nişte copii buni. Toţi. De fapt, toată familia Jackson e foarte generoasă şi apropiată. Cinci dintre copiii lui Jermaine sunt deja mari, iar doi sunt mai mici, ceea ce e bine. Ei mă respectă pe mine, eu îi respect, la rândul meu. Nu încerc să-mi asum rolul de mamă, pentru că au deja o mamă. Dar vin pe la noi când suntem acasă şi încercăm să ne petrecem cât mai mult timp împreună.

Sincer, nu mă gândesc la asta. Jermaine este un om bun, un soţ iubitor, un tată dedicat, un fiu atent şi un frate apropiat. Iar eu îl susţin în tot ceea ce face. Îmi place să fiu undeva, în spate, dar nu întotdeauna reuşesc să rămân departe de atenţia publică şi atunci iau lucrurile aşa cum vin.

Eram la o întrunire în Pasadena şi Larry King m-a sunat şi mi-a spus că vrea să vorbească cu Jermaine, pentru că pe TMZ apăruse deja o ştire cum că Michael ar fi fost dus la spital. Asta se întâmpla pe la 12 ziua. I-am spus lui Jermaine s-o sune pe mama lui, iar ea i-a spus că trebuie să meargă să-l vadă cât mai repede. Doar că, în drum spre spital, Katherine ne-a sunat să ne spună că Michael a murit. Eu eram la volan şi fiecare dintre noi avea câte două telefoane mobile care sunau întruna.

Am vorbit cu mama şi era ceva în neregulă în tonul vocii ei. Mi-a spus (n.r. în acest moment, Jermaine s-a emoţionat şi i-a venit să plângă): „A murit“. Nu există cuvinte. Toată lumea s-a oprit atunci pentru mine, mi-am simţit corpul inert şi mi-am spus: „E imposibil aşa ceva“.

Era cu două zile înainte de aniversarea lui Janet, de pe 14 iunie, şi i-am spus „Ne vedem la Londra“, pentru că urma să ne întâlnim cu toţii la spectacolele lui live, de pe O2. Nimeni, nici măcar acum, nu poate realiza că Michael nu mai e. Părea nemuritor!

Jermaine Eram atât de apropiaţi, îmi veneau în minte atât de multe momente petrecute împreună şi aveam şi sentimentul ăla oribil că nu-l voi mai putea vedea niciodată... M-a ajutat faptul că sunt musulman şi că, prin religie, înţelegi mai bine ce se întâmplă cu viaţa şi cu moartea. Michael a făcut mult bine cât a trăit pe acest pământ şi, în Islam, contează ce rămâne după tine.

Îl simt mereu lângă mine, legătura dintre noi e foarte puternică. De exemplu, odată, când eram la Mumbai, am trecut pe lângă un magazin cu decoraţiuni interioare şi am observat că în vitrină aveau şi un costum. Am intrat şi am întrebat dacă au şi croitorie şi am fost îndrumat să urc la etajul al treilea. Când am ajuns acolo, patronul a exclamat: „Doamne, ştii că fratele tău a fost la noi?“. După care a început să-mi arate fotografiile pe care le avea cu Michael. Altă dată, am fost cu Larry King la un meci de baseball al echipei Dodgers şi am luat cu mine două mănuşi de baseball. Larry m-a întrebat „De ce iei mănuşile cu tine, că doar n-o să prinzi nicio minge!“. Şi cum stăteam eu acolo, i-am spus în şoaptă: „Michael, vreau să prind o minge, mă auzi?“. Şi nu ştiu cum se face că un tip aruncă mingea şi tocmai eu o prind, cu o singură mână.

E un proces pe rol şi trebuie să respectăm procedurile legale. Oricum, fratele nostru este mort şi să acuzi pe cineva de omor involuntar pare nefiresc. Dacă va fi condamnat, doctorul Murray ar putea fi eliberat peste patru ani sau chiar numai doi ani. Cum ar putea fi drept una ca asta? Cred că se vor descoperi şi alte lu¬cruri, iar noi nu ne vom lăsa. Va dura un timp, dar adevărul va ieşi la iveală.

Pe vremea aceea, eram ca orice familie. Dacă făceam ceva rău, luam bătaie. Mulţi dintre prietenii noştri de-atunci fie au murit, fie sunt prin închisoare, pentru că n-au fost disciplinaţi la timp. Astăzi, îi spunem abuz, dar când te uiţi la masacrul de la liceul Columbine, asta e din cauză că părinţilor nu le-a păsat de educaţia lor. Michael era mic pe vremea aia şi nu-şi dădea seama ce se întâmplă şi cred că din cauza asta vedea cu ochi diferiţi pedepsele. Eu, pentru că eram mai mare, am înţeles de ce tatăl nostru făcea asta. Pur şi simplu nu voia ca noi să umblăm cu droguri sau să ajungem la puşcărie. Cred că tata ne-a crescut bine.

Ne gândim să ne cumpărăm o casă în Dubai, pentru că ne place foarte mult. Pe urmă, mă ocup intens de cei doi fii ai mei, Jaafar şi Jermajesty, care au vocile aşa cum le aveam eu cu Michael, când eram mici, şi mi-ar plăcea să îi integrez într-un proiect stil Jackson 5. O să lucrez cu ei, pentru că sunt convins că şi Michael şi-ar fi dorit să ducem mai departe tradiţia muzicală în familia noastră.

Foto: Foto:

Orientul Mijlociu, Guliver/Getty Images/Wireimage, Northfoto