Marian Ionescu se apără: „Nu sunt infidelul din articolele de ziar“

Spune că nu-i un cuceritor. N-o fi, dar îl prinde şi-şi joacă al naibii de bine acest „rol“! De la superba motocicletă cu care soseşte la şedin­ţa foto, geaca de motor şi tot restul look-ului de bad boy, şi până la atitudinea aceea cu care domină întreaga încăpere – şi-n care un ochi

Spune că nu-i un cuceritor. N-o fi, dar îl prinde şi-şi joacă al naibii de bine acest „rol“! De la superba motocicletă cu care soseşte la şedin­ţa foto, geaca de motor şi tot restul look-ului de bad boy, şi până la atitudinea aceea cu care domină întreaga încăpere – şi-n care un ochi maliţios ar putea detecta şi ceva aroganţă –, toate sunt elemente care compun atât de bine această imagine. „Nu-i o imagi­ne căutată!“, se apără el, acelaşi care ne mărturiseşte că e pe jumătate părăsit. Motiv pentru fanele lui să răsufle pe jumătate uşurate.

Mi-ai spus la telefon că eşti pe jumătate luat, jumătate părăsit. Şi nu am înţeles nimic din asta...

Marian Ionescu Eşti în aceeaşi situaţie ca mine. Nu e o perioadă bună în care să vorbesc despre viaţa mea emo­ţională. Sunt confuz şi nu mă pot lăuda că înţeleg tot tim­pul ceea ce mi se întâmplă.

Nu mai vorbim, deci, despre nuntă, despre Octavia Geamănu?

Nu. Sunt pregătit să răspund la orice altă întrebare.

Iar noi eram pregătiţi să vorbim despre relaţia ta, care urma să se oficializeze…

Oare se dezvoltă o relaţie odată cu căsătoria? Este o întrebare pe care aş pune-o aşa, în aer. N-am mare expe­rienţă în sensul acesta. O relaţie, odată pornită, e aproa­pe de necontrolat. E ca maşina care intră în derapaj. De obicei sfârşeşte în şanţ. Cei mai talentaţi îşi conturează relaţiile şi ajung în puncte fericite, cum spui tu, căsăto­rie… Îţi trebuie mult noroc să îţi găseşti omul cu care să ai o potrivire, să nu trebuiască să joci într-o piesă de teatru toată viaţa. Sau o parte din viaţă. Unii pot, îl găsesc. Şi unii sunt într-o permanentă căutare.

Şi tu ai crezut că poţi, din moment ce ai răspuns cu „Da“ la o cerere în căsătorie, recent.

Păi aproape în fiecare zi am sentimentul că pot. Îmi tre­buie şi puţin noroc.

Deci să nu scoatem de tot din joc o eventuală căsătorie.

În ceea ce mă priveşte?

Da.

Ceva ce nu este inclus nu este nici exclus. Cred că sunt în punctul zero.

Ai fost, zilele trecute, subiectul unui adevărat filaj din partea paparazzilor, care te-au filmat lângă blocul unei presupuse foste iubite. Ce ai de spus? Au exagerat?

Sigur că există o exagerare în tot ceea ce se publică în presa de scandal şi că asta face deliciul acestui fel de pre­să. Însă nu ţi se schimbă prea mult viaţa. E ceva cu care în timp începi să te obişnuieşti.

Legat de noua piesă Direcţia 5, „De ce iubim“, am im­presia că tu iubeşti şi ai nevoie de pasiuni noi ca inspi­raţie pentru aceste cântece romantice. Mă înşel?

Toată muzica pe care o scriu pleacă dintr-un punct de adevăr. Stările astea sunt, există, toate întrebările, toate bucuriile există. Dar nu ai nevoie să schimbi par­tenerul pentru asta. Poţi trăi lângă cineva toate stări­le astea, pentru că relaţiile nu sunt niciodată cu toate cărţile pe masă. Dacă ai cunoscut o fată şi o iubeşti şi ai ceva semne că te iubeşte, eşti doar într-un punct, nu ai câştigat întreg jocul cu viaţa emoţională. Nu trebuie să schimbi partenerii. Stabilitatea emoţională e mai con­structivă creativ decât haosul emoţional, în care azi ai cunoaşte pe cineva, apoi pe altcineva. Ăsta este drumul sigur spre dezastru.

Nu te flatează niciun pic portretul de cuceritor?

Nu, nu ai ce face cu el. Până la urmă, pe un artist îl formează cântecele, discurile vândute, concertele. Oamenii pe asta pariază. Că n-aş fi fost eu cuminte marţi sau miercuri sau nu ştiu ce s-a întâmplat într-o joi, cu cine am vorbit la o petrecere, nu prea contează pentru public. Muzica e adevărată. Ce am scris la pian e cu pasiunea aia pe care o auziţi la radio. Viaţa mea e cumva departe de a fi simplă, liniştită şi liniară. Dar nu sunt infidelul din articolele de ziar.

Dacă în declaraţiile legate de relaţii eşti discret, nu se întâmplă aşa şi în public. Te expui, te exteriorizezi.

Nu e nimic vicios să vorbeşti cu cineva. Dacă există felul acesta de a interpreta, cum că dacă ai o conver­saţie cu cineva e egal cu a înşela pe altcineva, eu n-am să-mi pun frână din cauză că, după colţ, poate să fie un fotograf. Vreau să trăiesc partea asta de viaţă pe care o am de trăit în felul în care văd eu că aş putea trăi.

Spui că nu-ţi pasă. Chiar şi când e cineva acolo, în viaţa ta, şi citeşte acele rânduri, vede acele poze...

Cum să creadă când eu îi explic asta?

Ceva tot crede, din moment ce ai spus că eşti pe jumătate părăsit.

Păi, n-am spus la început că eu n-am avut noroc? Sau că n-am aşa mult noroc?

Din păcate, odată cu apariţia fiului tău, Carmin, alături de Direcţia 5, presa l-a luat şi pe el în vizor.

N-am ce să-i fac. Aşa va fi toată viaţa lui. Este ceva ce noi ne asumăm. Asta e viaţa noastră. Cu puţină dezordine, instabilitate, cu altă dinamică.

Şi fără „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“?

Poate că se întâmplă. Îmi fac ceva planuri, dar aşa, cu rezerva că mai ţin şi eu seama de realitate, adică de ce pot şi ce nu pot. Altfel, îmi fac planuri.

OK, să ne anunţi şi pe noi, dacă este cazul.

Dar nu vezi că se află repede? Să îţi spun ceva. Pri­mesc aproape în fiecare zi zeci de telefoane, de la ce­reri la tot felul de propuneri. Te obişnuieşti, înţelegi care este poziţia ta în societate şi-ţi vezi de drum.

Te obişnuieşti cu termeni precum „înşelat“, „aman­tă“?

Da, supravieţuieşti. Aşa e în rock’n’roll.

De ce trebuie să fie aşa în rock’n’roll?

Pentru că există această bănuială, care este umbra noastră, a artiştilor, că suntem în fiecare moment pre­gătiţi pentru nebunii, aventuri, escapade. Mulţi oameni gândesc că turneul este sinonim cu alcoolul, drogurile, fetele, noaptea la hotel. Şi nu este adevărat. Turneul îţi impune o disciplină ca în armată. N-ai variante, dacă vrei să poţi cânta şi marţi, şi miercuri, şi sâmbătă, şi du­minică. Pe scenă este greu de rezistat şi fizic.

Dar după ce se termină cântările?

Tot nu-ţi vine să-ţi înşeli iubita. Tot nu eşti pregătit să te dezbraci într-un minut, să primeşti o necunoscută în cameră. Tot ai o conştiinţă, un suflet, o morală. Dacă ai trăi în sensul ăsta, n-ai mai putea scrie muzică. Nu mai ai ce dărui, din interior. Că e sec, că eşti ca masa asta de lemn, fără suflet. Oamenii care au ajuns în poziţii înalte artistice au avut şi o disciplină pe măsură.

Aş putea să te contrazic. Uite un exemplu de star rock de succes, despre care se zvoneşte că are o viaţă personală destul de… nedisciplinată. Dan Bittman.

Păi, ce-are Bittman? Că mie mi se pare cuminte ca un pisoiaş. Mi se pare un om în echilibru. Dar, iartă-mă, s-ar putea ca un domn taximetrist să aibă o viaţă mai haotică decât ce-mi povesteşti tu aici. Sau nu ştiu cine, de la un birou, să simtă nevoia, când pleacă din biroul ăla, înnebunit de calcule, să bea şi să meargă la striptease.

Dar pe tine tentaţiile te caută.

Da, te caută, eşti provocat, dar judeci cu altă măsură. Înţelegi foarte bine că fetele din faţa scenei sunt îndră­gostite de muzica ta, îşi construiesc o imagine despre tine, care, de multe ori, este departe de realitate. Ar tre­bui, în mod delicat, să tragi o perdea între tine şi ea.

Atunci când ai grijă de înfăţişarea ta, când încerci să-ţi pui în evidenţă nişte atuuri fizice, tu, ca star rock, nu sunt de acord că tragi o perdea între tine şi acea fată.

Dar nu este o atitudine căutată. E ceva care se naş­te din felul nostru de a exista, de a fi. Geaca de piele, tricoul... Aşa venim noi din timp, cu felul ăsta de-a ne îmbrăca. Cum se îmbracă directorii la bancă sau doamnele de la poştă, noi venim cu felul ăsta de-a fi de 30 de ani. Nu stă nimeni în oglindă să-şi facă freza. Ai altceva de spus şi altceva de făcut.

Ce ar avea de spus Marian Ionescu, în încheierea acestui interviu?

Vreau să le spun oamenilor că toate cântecele astea se bazează pe sentimente reale. Cunoşti termenul de „fabricat“? Nu e! Sunt reacţiile noastre emoţionale, ceea ce trăim noi aproape în fiecare zi. Eu îmi doresc să scriu cea mai fumoasă muzică românească din toate timpu­rile. Până acum, mi-am făcut doar încălzirea.

Foto: sorin stana; mulţumim le boutique hotel moxa, calea victoriei, nr. 129, bucureşti