Moştenitorii talentului Radu şi Lamia Beligan
E fiica celui mai longeviv actor român (din al treilea mariaj, cu scriitoarea Marica Beligan) şi soţia regizorului Cristian Hadji-Culea.
E fiica celui mai longeviv actor român (din al treilea mariaj, cu scriitoarea Marica Beligan) şi soţia regizorului Cristian Hadji-Culea. La 45 de ani, Lamia Beligan e, la rândul său, un artist împlinit.
Doamnă Beligan, când v-am provocat la acest dialog, mi-aţi spus că sunteţi ocupată. Despre ce este vorba?
Lamia Beligan Da, am început lucrul la un nou proiect, chiar aici, în Teatrul de Comedie, unde stăm de vorbă. E vorba despre piesa lui Eric Assous, „Spiritul de familie“, o comedie excelentă, cu replici inteligente şi pline de umor, cu schimbări de situaţie neaşteptate.
Din câte ştiu, domnul Beligan semnează regia spectacolului. Cum e să lucraţi cu tatăl dvs., având în vedere că nu sunteţi la prima colaborare?
Lucrul cu regizorul, fie că ţi-e tată sau nu, e întotdeauna o provocare. E o relaţie de dependenţă. Actorii au nevoie de regizor, cum şi el e adânc dependent de ei. În ceeea ce priveşte relaţia cu tatăl meu, pe scenă, ea a fost şi este o relaţie de încredere şi de respect reciproc. De exigenţă profesională. Pe de altă parte, trebuie să spun că mă bucură că am şansa să lucrez cu colegii mei de la Teatrul de Comedie, o echipă de actori foarte talentaţi, care m-au adoptat cu multă generozitate.
Aţi avut actoria în gene. Când aţi ştiut însă că vreţi să urmaţi acest drum?
Prima mea pasiune a fost dansul. Am urmat Liceul de Coregrafie şi visam să devin balerină. Dar nu am mai putut dansa, la un moment dat, din cauza unui accident stupid. Dorinţa de a face teatru s-a născut în mine mai târziu. La început mi s-a părut o opţiune posibilă şi apoi a devenit o pasiune.
Care a fost cel mai greu moment pe acest drum, dat fiind faptul că purtaţi un nume celebru?
Nu am simţit celebritatea numelui meu ca pe-o povară decât atunci când ceilalţi, prin atitudinea lor, m-au făcut să simt asta. Cred că, la începutul carierei mele, foarte mulţi oameni de teatru mă socoteau o anexă a tatălui meu. E un clişeu, căruia îi cad pradă chiar şi cei mai inteligenţi dintre oameni. Dacă aveam un nume, acum am un prenume. Şi am depăşit stadiul de promisiune a teatrului românesc.
Cât timp din viaţă îl dedicaţi actoriei?
Actoria e profesia mea şi parte din viaţa mea. Mi-a dat posibilitatea să trăiesc mai multe vieţi într-una singură. Dar ea nu-mi confiscă tot timpul. Există un timp pentru rugăciune, un timp pentru lectură, un timp pentru Mozart, un timp, poate cel mai preţios, pe care-l dedic celor pe care-i iubesc. Un timp când stau cu ochii-n tavan şi aparent nu fac nimic. Tot acest timp este hrana de care are nevoie sufletul meu. „Timpul nu se pierde niciodată, asta-i o tâmpenie“, spune Anouilh. Şi are dreptate.
Credeţi că o carieră de succes poate fi îngrădită de apariţia unui copil?
Nu, nu cred asta. Dimpotrivă. Cred că ele pot coexista cu succes. Vocaţia esenţială a oricărei femei e aceea de-a deveni mamă. Fără să fi trăit această experienţă, intuiesc că nimic nu se poate compara cu ea.
Domnul Beligan cum a împăcat cariera cu familia? Cum a fost ca tată?
Din pricina carierei, a fost, de cele mai multe ori demisionar. Poate tocmai de aceea momentele petrecute împreună au fost atât de preţioase.
Îl înţelegeaţi la vârsta aceea? Sau l-aţi înţeles mai apoi?
Am avut o tandreţe specială pentru tatăl meu şi am încercat să-l înţeleg. Nu-mi amintesc să-l fi judecat. Sigur, mi-aş fi dorit să fie mai des lângă mine. Totul are un preţ. El şi-a dedicat într-adevăr întreaga viaţă teatrului.
Dar s-a întâmplat să-l scoateţi vreodată din sărite?
Ba bine că nu. (râde) Pot fi insuportabilă uneori, aşa că n-a fost greu să-l scot din sărite. Amândoi avem personalităţi puternice.
Dar cu sora dvs., scriitoarea Anamaria Beligan, care trăieşte în Australia, cum vă înţelegeţi?
Mă înţeleg foarte bine cu Anamaria. Multă lume spune că semănăm. Ne bucurăm de fiecare dată când ne revedem şi, slavă Domnului, ea vine destul de des în România.
Aveţi o amintire din copilărie, care vă vine acum în minte?
Cred că aveam 5 sau 6 ani. Parcă mă văd stând lângă sufleur, în culise, privindu-l cu sufletul la gură pe tata, în spectacolul „Prizonierul din Manhattan“, de Neil Simon. La un moment dat, el ieşea pe terasa apartamentului să se certe cu vecinii de deasupra şi se pomenea cu o găleată de apă-n cap. Mi-aduc aminte că am fost atât de revoltată, încât, uitând, pentru o secundă, că suntem la teatru şi că spectacolul e în plină desfăşurare, am ţâşnit pe scenă şi am strigat din răsputeri: „Lăsaţi-l în pace pe tata!“. Toată lumea a pufnit în râs. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea...
Ce-aţi moştenit de la mama?
Sensibilitatea, vulnerabilitatea şi o fire radicală. Am preferat întotdeauna chirurgia, homeopatiei.
Şi de la tata?
Ambiţia, rigoarea, încăpăţânarea şi egoismul.
E bine să fii într-o anumită măsură egoist.
Nu cred că e bine. Adevărata victorie a omului, în perspectiva veşniciei, este lepădarea de sine. Abia atunci eşti cu adevărat liber. Abia atunci poţi deveni „vasul“ care să se umple de harul lui Dumnezeu. Cel care se uită pe sine, acela se şi regăseşte.
Vorba maestrului
Domnule Beligan, dintre toate rolurile pe care le-aţi îmbrăcat în cariera dvs., îmi permit să vă întreb despre unul din viaţa reală, cel de tată. Cum l-aţi înţeles şi care e cel mai important lucru pe care l-aţi transmis copiilor?
Radu BeliganMeseria de părinte este cea mai grea şi mai frumoasă din lume. Şi nu ai voie să dai greş. M-am născut într-o familie cu patru copii şi, la rândul meu, am făcut patru copii cărora am încercat şi, cred eu, am reuşit să le transmit aceleaşi valori pe care mi le-au insuflat şi mie părinţii mei: cinstea, devotamentul, iubirea de frumos şi o mare putere de muncă.
Care ar fi una dintre cele mai dragi amintiri care vă revin prin ochii de tată?
Ca o paranteză fie spus, cele mai dragi amintiri despre copiii mei sunt legate de tot felul de boacăne care, la timpul lor, nu mi-au făcut prea mare plăcere, dar care, privite acum, prin prisma atâtor ani, mi se par adorabile. Dar, ca să vorbim şi serios, am o amintire foarte plăcută de la debutul Lamiei,care avea atunci 14 ani. O doamnă a venit la mine şi mi-a spus: „Îmi pare rău, domnule Beligan. Sunteţi un foarte bun actor, dar fata dumneavoastră e şi mai bună“.
Cum este experienţa de-a o avea sub bagheta regizorală pe fiica dumneavostră?
Lamia este o actriţă foarte serioasă şi muncitoare. E o plăcere să lucrez cu ea.
Spuneaţi atât de frumos într-un interviu despre „insaţiabila curiozitate“ cu care aţi călătorit în viaţă peste nouă decenii. Cum începe acum o zi obişnuită pentru domnul Radu Beligan?
Destul de prozaic. Îmi încep ziua refuzând, mai mult sau mai puţin politicos, depinde de tonul celor care mă agresează, tot felul de interviuri, colaborări şi alte plictiseli.
De-asta vă sunt recunoscătoare acum. Care ar fi cele câteva fraze pe care le-aţi nota într-un jurnal după recenta vizită în Australia, la fiica dvs, doamna Anamaria Beligan?
Agenda mea încărcată nu-mi permite să ţin şi un jurnal. Dar dacă aş ţine, sigur aş deplânge felul prost în care noi, românii, ne-am obişnuit să trăim. Australia se află la polul opus, nu doar geografic. Social, economic şi cultural nu mă sfiesc să o compar cu un Eldorado. Cred că este singura ţară în care drepturile cetăţenilor sunt drepturi respectate cu sfinţenie, indiferent de rasă, culoare politică sau religie. Respectul pentru om este, de fapt, adevărată lor religie.
Citeşte aici interviul cu Maia Morgenstern şi Tudor Aaron Istodor
Citeşte aici interviul cu Florin Zamfirescu şi Ştefana Samfira