Nadia Comăneci, mărturisiri în premieră despre fiul ei: "A ales un drum diferit: îi place să construiască lucruri, să recondiționeze"

Spui Nadia, spui ICON. Iar revista OK! este recunoscătoare pentru prilejul de a vorbi cu una dintre cele mai strălucitoare stele din constelația sportului.

Nu știu ce este mai greu de crezut: că la anul vom număra nu mai puțin de 50 de ani de la momentul de aur al gimnasticii românești sau că eroina acelui moment a schimbat prefixul cu cifra 6 (și n-o arată deloc)? Poate că mulți dintre cei care citesc aceste rânduri nu erau nici măcar născuți în 1976, atunci când Nadia noastră lua acel 10 de legendă la Jocurile Olimpice de la Montreal. A trecut, cum spuneam, aproape o jumătate de veac de-atunci, iar Nadia nu mai este doar a noastră. Este a lumii întregi, care-o cunoaște, admiră și iubește. Și-atunci cum să nu arate și să se simtă atât de bine în pielea ei, indiferent de vârstă, când se hrănește doar cu vibrații pozitive? Suntem onorați să-ți dăruim acest interviu special și te invităm să intri în universul Nadiei și să cunoști, așadar, și omul, nu doar legenda.

Anul viitor se împlinesc 50 de ani de la the perfect ten, nota aceea legendară de zece primită la Jocurile Olimpice de la Montreal. Cum te simți în preajma acestei aniversări?

Nadia Comăneci

Jumătate de secol... Pare mult? Pare puțin? Nu știu. Dar este incredibil și extraordinar, totodată, ce a reușit să facă micuța Nadia la doar 14 ani, nu-i așa? Faptul că încă se vorbește de acea reușită este în sine un lucru excepțional. Mulți își amintesc încă de Olimpiada de la Montreal. Iar mulți alții, tineri mai ales, vor afla poate abia anul viitor ce a însemnat gimnastica românească la nivel mondial. Și îmi doresc să revină la acel nivel, chiar dacă sistemul de notare din prezent nu permite egalarea acelui „perfect ten”.

Acest prag marchează și lansarea unui documentar despre tine, realizat de Tudor Giurgiu. La ce să ne așteptăm? Vei atinge și subiecte mai delicate, precum plecarea din România comunistă?

Nadia Comăneci

De-a lungul timpului, au mai fost realizate mini-documentare despre mine și Olimpiada de la Montreal. De data aceasta, va fi un film documentar în stilul specific lui Tudor Giurgiu. Cine a văzut filmul documentar „Nasty”, spre exemplu, despre Ilie Năstase, știe la ce mă refer. Filmările la documentarul „Nadia” au început deja, dar mai e mult de muncă. Va fi un film care va oferi mai multe perspective despre sportivul Nadia și impactul său în istoria gimnasticii, dar și despre omul Nadia Comăneci, de ieri și de azi. O să vă placă, sunt sigură, fie că iubiți gimnastica sau nu.

Ești ambasadoarea unei campanii lansate luna trecută în România de către L’Oréal: Lessons of Worth. Despre ce este vorba și cui se adresează?

Nadia Comăneci

Campania se adresează în primul rând femeilor și m-am alăturat acesteia tocmai pentru mesajul pe care vrea să îl transmită: acela că fiecare femeie este specială în felul ei și merită să fie apreciată și respectată pentru cine este și ce reușește să realizeze, indiferent că e pe plan personal sau profesional.

Campania Lessons of Worth are în centru mărturiile unor femei apreciate la nivel național și internațional. În afara planului profesional, cum ți-ai crescut stima de sine, cum ai ajuns să-ți spui ”Eu merit”?

Nadia Comăneci

Cred că fiecare are cel puțin un punct forte personal. Trebuie doar să îl identifice și să fie mândru de ceea ce îl definește. Uneori, diferența stă în micile detalii. Pentru mine a fost sportul, gimnastica. Iar performanțele mele au fost rezultatul muncii și exact al detaliilor pe care le-am adăugat unor exerciții impuse, pe care și alte gimnaste le realizau. Chiar și faptul că ești întotdeauna punctual sau îți faci treaba mereu la timp și bine, detalii care pot părea banale, pot fi atu-uri care îți pot aduce stimă de sine.

Pare că timpul te-a atins foarte puțin, în toți acești ani. Ești tot plină de energie, într-o formă pentru care te-ar invidia mulți tineri. Cum reușești să fii mereu atât de tonică?

Nadia Comăneci

Am fost întotdeauna o fire energică și echilibrată. Poate și de aceea mi s-a potrivit atât de bine gimnastica. Fac în continuare sport în fiecare zi, cel puțin jumătate de oră pe zi, oriunde aș fi. Dacă sunt acasă, în Oklahoma, merg la sala de gimnastică. Dar și dacă sunt plecată, îmi rezerv 30 de minute zilnic să merg la sala de fitness sau îmi fac exercițiile în cameră. Sportul face parte din mine, mă ajută să mă eliberez de stres și oboseală și îmi oferă energia necesară pentru a duce la bun sfârșit toate proiectele în care mă implic.

De curând, ți-ai vizitat locurile natale și, în special, pe mama și pe fratele tău. Cum a fost revederea cu ei la Onești? Te încearcă sentimente speciale când te întorci acasă?

Nadia Comăneci

De fiecare dată când vin în România, oricât de plină mi-ar fi agenda, îmi fac timp pentru familie. Doar că s-a înțeles greșit, nu este vorba de Onești, mama mea nu mai locuiește de mult timp în Onești, ci într-o casă aflată în zona metropolitană București. Iar când sunt cu mama sunt cu adevărat acasă, mă simt iar un copil răsfățat, așa cum probabil se simt toți când sunt alături de părinți, chiar dacă și ei sunt la rândul lor părinți.

Mama ta te-a așteptat cu ceva mâncăruri de care ți-era dor? Ați gătit ceva împreună de dragul vremurilor de demult?

Nadia Comăneci

În cămara mamei se află mereu zacusca mea preferată. Mama gătește extraordinar, de la ea am învățat să gătesc și eu. Dar nu avem mereu timp să gătim, de fapt cred că mama nici nu m-ar lăsa să stau prea mult la bucătărie, având în vedere că timpul petrecut împreună nu e atât de lung pe cât ne-am dori.

În urmă cu 14 ani, ne primeai indirect în casa ta din Oklahoma, acolo unde locuiești cu soțul Bart Conner și cu fiul Dylan Paul. Atunci, Dylan avea 5 ani, acum are 19. Cum este să fii mama unui tânăr adult?

Nadia Comăneci

Sunt foarte mândră de Dylan. Este un băiat care a crescut frumos și care știe deja pe ce drum vrea să o pornească după absolvire. Aceasta va avea loc pe data de 22 mai și noi vom fi acolo, alături de el. Noi îl susținem în tot ce și-a propus.

S-a schimbat ceva în existența voastră din Oklahoma, de la interviul nostru din 2011?

Nadia Comăneci

Am agenda foarte încărcată. Anul acesta am fost deja plecată de mai multe ori – am fost și la Madrid, și în București. Și știu că urmează multe evenimente și plecări, și pentru mine, și pentru Bart. Dar încercăm în continuare să echilibrăm proiectele și momentele petrecute în familie. Ne-am aranjat agendele, spre exemplu, în așa fel încât să fim prezenți amândoi la festivitatea de absolvire a lui Dylan. Pentru că sunt anumite momente și aspecte din viața familiei noastre care sunt mai importante decât orice alt proiect.

Cum de n-ai avut visul californian? Cum de nu te-a atras dorința de a te stabili în orașul showbizului american, Los Angeles?

Nadia Comăneci

Bart era deja în Oklahoma când am ajuns eu în America. Am muncit amândoi, împreună, să dezvoltăm academia de gimnastică și toate celelalte proiecte adiacente. Pentru noi, Oklahoma este acasă – acolo sunt prietenii noștri, acolo ne-am întemeiat o familie, acolo ne simțim cel mai bine. Dar avem o mică proprietate și în Los Angeles, pe care o folosim pentru micile noastre vacanțe.

"De gimnastică nu am putea să ne detașăm vreodată"

Te implici la fel de activ în academia din Oklahoma? Mă gândesc că poate tu și Bart ați hotărât să vă mai detașați un pic de gimnastică și să gustați viața mai din plin...

Nadia Comăneci

De gimnastică nu am putea să ne detașăm vreodată, pentru că este o parte importantă din viața noastră. Să nu uităm că ne-am întâlnit prima dată ca gimnaști și tot dragostea pentru gimnastică ne-a legat la început. Și ne dorim amândoi să oferim în continuare gimnasticii toată experiența pe care am acumulat-o noi de-a lungul timpului.

Fizic, Dylan pare leit Bart Conner. Cu ce simți că îți seamănă foarte tare și ție?

Nadia Comăneci

Dylan este ambițios și hotărât în tot ceea ce își propune să facă. Cred că a moștenit aceste calități de la amândoi. Când ai doi părinți sportivi de performanță, campioni olimpici, care au aplicat și în viața de zi cu zi învățămintele din sport – organizare, disciplină, ambiție și devotament – nu cred că poți fi altfel. Știu că poate mulți s-ar fi așteptat să urmeze același drum ca noi, dar sunt mândră de el că știe exact ce îi place, ce poate și ce vrea să facă mai departe.

Spre ce se îndreaptă el?

Nadia Comăneci

Dylan a cochetat cu mai multe sporturi, fie la școală, fie din curiozitate. Iar noi l-am încurajat să încerce orice sport îi place, pentru că știm ce beneficii are sportul în general și că sportul formează caractere puternice, chiar dacă nu îl practici neapărat la nivel de performanță. Acum face sport doar ca hobby și și-a ales un drum academic diferit, pentru că îi place să construiască lucruri, să repare, să recondiționeze. A lucrat, spre exemplu, într-un atelier de recondiționat mașini retro și a fost foarte încântat.

Când a ajuns cel mai recent în România? Cum privește el țara ta de origine acum, la vârsta adolescenței?

Nadia Comăneci

Dylan nu a mai fost de mulți ani în România. Dar România rămâne pentru el țara mamei lui, țara care a format-o pe mama lui ca sportiv de performanță, o țară care oferă lumii în continuare mari sportivi.  

Cât de pregătită ești pentru un viitor rol de soacră? Am văzut că Dylan are o prietenă stabilă, foarte frumoasă.

Nadia Comăneci

Fiecare părinte își dorește, în primul rând, să își vadă copiii fericiți. Încă nu mă gândesc la rolul de soacră sau de bunică. Și eu, și Bart îl lăsăm pe Dylan să decidă singur și în această privință. El știe cel mai bine când este cazul să facă un nou pas în viața lui.

Anul trecut, ai purtat flacăra olimpică la Jocurile de la Paris. Ești un icon, o legendă știută și respectată în toată lumea. Te copleșește câteodată imaginea aceasta de divinitate a sportului?

Nadia Comăneci

„Divinitate” e cam mult spus. Dar mă bucur că rezultatele mele nu au fost uitate, că încă sunt apreciată și respectată. Și nu cred că doar pentru acel prim 10, ci și pentru tot ceea ce am realizat și după ce am ieșit din sfera competițională, pentru toate proiectele sociale și sportive în care mă implic în continuare. Știu că, odată cu performanța, vine și responsabilitatea. Și de aceea îmi doresc să inspir cât mai mulți tineri să se îndrepte spre sport, dar să fiu o sursă de inspirație și pentru femei, care nu trebuie să uite niciodată să se aprecieze pe sine.

În ce loc de pe lumea aceasta ai fost cel mai surprinsă să vezi că ești recunoscută?

Nadia Comăneci

Cel mai mult mă surprind tinerii care este evident că nu erau născuți în perioada Olimpiadei de la Montreal și care au aflat despre mine de la părinții sau chiar de la bunicii lor. Admirația lor și dorința lor de ajunge la performanțele mele mă onorează de fiecare dată, indiferent în ce colț al lumii aș fi. Și mă mai amuză reacția oamenilor care nu se așteaptă să o întâlnească pe Nadia. Îmi amintesc că, odată, eram în avion și a venit o stewardesă să îmi spună că semăn foarte mult cu Nadia Comăneci. Iar când i-am spus că sunt chiar Nadia, a fost atât de surprinsă și s-a fâstâcit, că aproape că i-au dat lacrimile de emoție.

Cum ai petrecut Sărbătorile de Paște? Ai o tradiție la care nu renunți niciodată și pe care au îndrăgit-o și Bart și Dylan?

În general, petrec Paștele în familie și îmi face plăcere să păstrez o parte din tradiții și în Oklahoma. Dacă nu pot să ajung la biserică, ascult online Slujba de Înviere: acum este mai ușor pentru că se transmite și pe Internet. Atât Bart, cât și Dylan îndrăgesc cozonacii tradiționali românești și obiceiul vopsirii și ciocnirii ouălor. Dacă am timp, gătesc și alte mâncăruri specifice Sărbătorilor Pascale. În acest an, însă, Paștele l-am petrecut la Madrid, împreună cu colegii și prietenii din Fundația Laureus. Anul asta a fost un eveniment special, se fac 25 de ani de la înființarea acesteia de către Nelson Mandela. Pe lângă premierea sportivilor remarcabili, am avut și momente în care am adus un omagiu moștenirii lăsate de această mare personalitate. Aș vrea să vă amintesc cuvintele spuse la prima ediție a Laureus World Sports Awards, în 2000, de către președintele Mandela: „Sportul are puterea de a schimba lumea. Are puterea de a inspira. Are puterea de a uni oamenii într-un mod în care puține alte lucruri o fac. Vorbește tinerilor într-o limbă pe care o înțeleg. Sportul poate crea speranță acolo unde odată exista doar disperare. Este mai puternic decât guvernele în a distruge barierele rasiale. Râde în fața tuturor tipurilor de discriminare.”

Foto: ARSENIC PRODUCTION, Getty Images