Şerban Huidu: „N-au contat 16 ani de bine, când a început să fie rău“

Cu o doză specială de optimism, dar resemnat faţă de tot ce îi oferă lumea actuală, prezentatorul vorbeşte despre cum a făcut pace cu trecutul pentru a merge mai departe. În urmă cu mulţi ani, l-am sunat pe Şerban să facem un material împreună cu fratele lui. Ambii trecuseră prin momente dramatice la momentul respectiv. El cu un accident la schi, fratele său cu un accident de motocicletă. Ideea era că amândoi au reuşit să se ridice din acele momente teribile. N-am mai apucat să facem acel material. În weekendul următor, pentru Şerban a mai urmat un accident. La câţiva ani de atunci, mi-a dat primul interviu de după tragedia în care a fost implicat. E un subiect foarte delicat. Au trecut şase ani de la acel moment, Şerban Huidu de ridicat de jos s-a ridicat. Dar privirea, în timp ce vorbeşte despre asta, e încă în jos.

Şerban Huidu: „Nu poţi să treci mai departe fără să ai puterea de a face pace cu tine.”

Ce s-a schimbat în anii aceştia, de când am vorbit ultima oară până azi? Nu s-au schimbat multe. Am lucrat mai mult şi am încercat să readuc această parte importantă, care se cheamă Cronica Cârcotaşilor. În mare, sper că am reuşit.

E mai complicată povestea. Nu e doar despre a sta în spate sau nu. E, până la urmă, un produs media care nu se bazează neapărat pe valoarea intrinsecă, ci pe imagine, deci pe oameni. Deşi personalitatea mea este…

Nu controversată, bipolară. Unii o iubesc, alţii o urăsc.

Exact! Eu nu sunt bipolar. Şi atunci e destul de complicat. Am trecut prin multe etape ale emisiei, care a trebuit să-şi regăsească formatul şi drumul. A trebuit reinventată, de la cum se scrie, până la subiectele abordate.

Problema e în felul următor: emisiunile similare de afară au foarte mulţi prezentatori. Noi am avut Huidu şi Găinuşă foarte mult timp. În România, noi fiind atât de mult timp vectorii ei de imagine, practic totul a căzut pe umerii noştri. Am spus că nu voi mai apărea pe ecran, ceea ce am şi făcut şapte ani, am spus că emisiunea nu trebuie confundată cu realizatorii. Că emisiunea e o idee de mai bine. Deci nu m-am gândit niciodată s-o opresc.

Oamenii nu sunt niciodată aşa cum te gândeşti tu că ar putea fi. Asta cu dezamăgirea e o poveste cu dus şi întors şi nu e legată doar de el. Sunt foarte mulţi alţii care au avut de tras şi au profitat şi sunt poate chiar vinovaţi cu „V“ mare. Dar, în mare, nu e vina lor, e vina mea, că i-am lăsat. Dacă trebuie să judeci pozitiv şi corect, constaţi că nu e prost cel care cere, e prost cel care dă.

Tu i-ai lăsat, în sensul că şi tu i-ai dezamăgit pe ei?

I-am lăsat, în sensul că i-am lăsat să fie aşa cum sunt. Nu le-am spus niciodată „Nu!“. Ar fi trebuit să le spun oamenilor că cel mai important cuvânt în viaţă este „Nu!“. Şi trebuie să înveţi să-l spui.

aDa!

Am învăţat-o. Dar a trebuit să mi-o iau de multe ori.

Nu doar odată cu ele, dar am învăţat-o. Este foarte important să ai puterea să spui „Nu!“. Să nu mergi mai departe cu ideea că lasă, că te descurci. Mulţi dintre noi îngăduie să se întâmple lucruri, iar în momentul în care spun „Nu!“ sunt percepuţi ca fiind oameni „ai naibii“.

Percepţia în legătură cu tine e că ai fi un om… Rău! Exact.

Foarte bine. E o percepţie pe care greu o poţi schimba. Dar, pe de altă parte, dacă ai urmări, dacă ai pune cap la cap ceea ce am spus şi scris de-a lungul timpului, nu e nimic rău. Că nu accept înjosiri şi răspund, asta nu mă face un om rău.

În fiecare miercuri, la ora 20.30, Şerban, alături de Ioana Petric şi Codruţ Kegheş, ne delectează cu un nou sezon din Cronica Cârcotaşilor.

Nu, nu m-am întrebat. Pentru că asta i se poate întâmpla oricui. Am trecut prin asta, ştiu cum e. E on & off. O dată merge, o dată ţi se trage hubloul şi nu mai merge.

Nu!

Nu există. Se poate întâmpla oricui, oricând.

Asta e partea a doua.

Nu trebuie să consider eu asta, trebuie să considere ceilalţi. Eu ştiu ce am făcut şi ce fac.

Prietenii din jurul meu sunt ca majoritatea: unii au înţeles, alţii nu. Cei care au înţeles au fost în jurul meu. Nu e nicio filozofie aici.

De radio.

Eu aş lua, dar nu ia nimeni în calcul.

Asta e altceva.

Din păcate, am certitudinea. Din păcate, piaţa de radio a declinat cam tot ce am oferit eu. Şi am tot avut ceva de oferit. Din nefericire pentru mine, propunerile mele au fost refuzate.

M-ai înnebunit! Am făcut asta de foarte mult timp. Dacă nu făceam asta, era un interviu luat la Bălăceanca. Nu poţi să treci peste astfel de lucruri fără să ai puterea de-a face pace cu tine. A face pace cu tine şi a te înţelege. Doar aşa poţi să suporţi mizeriile celorlalţi.

Când s-a întâmplat, unul avea un an, celălalt trei. E complicat să fi putut înţelege ceva din ce s-a întâmplat în momentul acela.

Sunt copiii mei şi cred că se vor descurca în orice situaţie.

La tot. Au acelaşi spirit şi inteligenţă nativă, sunt tăioşi, sunt exuberanţi. Nu cred că vor rămâne datori când vor primi umilinţe publice.

Asta e o problemă reală de percepţie. Niciodată emisiunea aceasta nu a adus în discuţie lucruri grave, cum sunt accidentele. De aceea, de exemplu, Cătălin Radu Tănase nu apărea la Cronica Cârcotaşilor, deşi făcea multe greşeli. Nu apărea pentru că greşelile le făcea într-un context delicat. Emisia nu a avut niciodată nimic cu omul, ci cu ce face el în spaţiul public.

Dar nu doar în spaţiul public am sesizat asta, chiar şi printre colegi. Să ştii că această problemă a neînţelegerii unei realităţi şi a unor lucruri întâmplate e o veche meteahnă. A încerca să-ţi speli imaginea, nestând lângă unul care a păţit ceva, este o dovadă de laşitate extremă, iar oamenii aceia pot păcăli, dar nu pot păcăli la infinit. Mai devreme sau mai târziu, li se cam înfundă.

Problema e că el scria o parte din ea. Dar era o asociere între doi oameni extrem de diferiţi. Unul mic cu ochelari, altul exuberant şi scandalagiu. Era complicat să-l faci pe cel de-al doilea marele scriitor. Emisiunea asta s-a scris jumătate de către mine.

Ce-ai întrebat la un moment dat? Când eşti în spaţiul public…

Asta s-a întâmplat.

Nici eu, dar asta s-a întâmplat. N-au contat 16 ani de bine, când a început să fie rău.

Soţia mea nu ştiu cum a depăşit momentul, dar povestea e aşa: într-o căsnicie, când te duci la preot el spune: „Împreună la bine şi la greu“. În 99% dintre căsnicii partea a doua, cea cu „şi la greu“, se uită tot timpul. Dar într-o căsnicie reală, aşa ceva nu se uită. Acesta e răspunsul.

Le-aş spune aşa: întotdeauna diferenţa dintre normal şi accident e o fracţiune de secundă. Nu le doresc să treacă prin aşa ceva, deşi mi-ar fi de folos, pentru că aşa ar înţelege mai bine ce spun. Nu le doresc. Le doresc să-şi aducă aminte de lucrurile care au reprezentat şi reprezintă valori pentru mine.

Foto: Prima TV