Silvia & Petre Roman – „Venirea lui Petrus ne-a unit şi mai mult“

15 ianuarie 2014   Interviu

Acum, când fostul premier e pe cale să devină şi bunic, fiica lui, Oana, fiind însărcinată cu o fetiţă, am avut curiozitatea de-a afla cum este Petre Roman acasă, ca soţ al Silviei Chifiriuc şi tată al micuţului Petrus.

Am aşteptat patru ani ca să le trec pragul, cam de când Silvia Chifiriuc devenea doamna Roman şi purta în braţe pruncul care avea să-i redefinească lui Petre Roman viaţa. I-am văzut evoluând ca soţi şi ca părinţi, remarcând discreţia pe care au păstrat-o în toţi aceşti ani cu privire la mica lor familie.

Acum, când fostul premier e pe cale să devină şi bunic, fiica lui, Oana, fiind însărcinată cu o fetiţă, am avut curiozitatea de-a afla cum este Petre Roman acasă, când Petrus i se agaţă de gât şi se încinge o partidă de joacă pe cinste. Dar şi cine este Silvia Roman, femeia care a readus bucuria în casa lui, cu tinereţea şi cu firea-i blândă.

Petre: Da, sunt deja ani buni de când lucrurile s-au aşezat. Şi, într-adevăr, viaţa e mai bună atunci când omul ştie ce-l aşteaptă în fiecare zi, că-l aşteaptă ceva bun... Echilibrul ăsta e legat de starea de linişte, de armonie, pe care o ai acasă. Şi e minunat să trăieşti lucrul ăsta, nu doar să-l ştii! (râde)

Cât de greu a fost s-o luaţi de la capăt în plan familial?

Petre E greu faptul în sine, că trebuie să reconstru¬ieşti fiecare detaliu al vieţii. Însă nu pot să spun că a fost extraordinar de greu, pentru că trebuia să fac lucrul ăsta, să încep un nou drum şi, din fericire, el mi-a fost şi deschis. Şi a fost bine. Eu n-am încetat, totuşi, să-mi văd de profesie sau de lucrurile care-mi compun viaţa. Dimpotrivă. Am avut parte de ele într-o măsură şi mai mare. De exemplu, lectura, care mă încântă mai mult decât orice. Sportul – am găsit în Silvia un adevărat partener, care a ţinut pasul cu mine când am urcat pe munte sau când am avut alte activităţi. Şi, pe urmă, bineînţeles, a venit Petrus.

Aţi reînvăţat ce înseamnă jocul, copilăria?

Da, am redescoperit bucuria de a avea un copil. Petrus e un copil cu lipici, ca să zic aşa, şi totodată, un copil reflexiv, care de fiecare dată gândeşte, ascultă, pune lucrurile cap la cap într-un fel anume şi-ţi dă câteodată câte o replică absolut surprinzătoare.

Silvia Petrus e un bulgăre de energie, numai când doarme e liniştit. În rest, e un copil energic, vioi, vesel, foarte pozitiv şi ne încarcă viaţa cu bucurie. A fost un copil extrem de dorit, iar Dumnezeu mi-a dăruit un băiat, aşa cum voiam eu.

Dar înţeleg că acum şi-ar dori şi un frăţior.

E, astea sunt lucruri care dacă vin, vin. Ne-a spus de multe ori că vrea o soră. La care noi îi spuneam:

.

.

.

. Lucrurile sunt clare.

Silvia Eu sunt convinsă că ar fi foarte bine pentru el şi că diferenţa asta de patru ani e ideală între fraţi. Dar nu hotărâm noi.

Dar Petrus ştie că are o soră mai mare?

I-am spus, sigur. Dar e prea mic şi, pentru el, a avea o soră ori un frate înseamnă cineva de vârsta lui. El nu poate încă să realizeze că are o soră mult mai mare decât el.

Dar cum vă simţiţi ca tată de băiat? Că fete aţi mai avut.

Mai multe năzdrăvănii făcea Oana ca fată, decât Petrus, din ce am constatat!

Dar Oana aşteaptă ea însăşi un copil... Petrus are patru ani, Oana are 33, aşteptând o fetiţă... M-am gândit, câteodată, la această panoramă a vieţii şi lucrurile se succed, slavă Domnului, frumos.

Sunteţi pregătit să deveniţi bunic?

Da, sigur că da.

Ce sentiment v-a încercat când aţi aflat că Oana este însărcinată?

M-am bucurat foarte mult, fiindcă ştiam cât de mult şi-a dorit lucrul ăsta. Avea momente în care nu era foarte mulţumită de cum se desfăşura viaţa ei şi apariţia copilului cred că o împlineşte. Oana e un om foarte responsabil, poate excesiv de responsabil, cu un temperament foarte aprins, dar şi cu un extraordinar simţ al dreptăţii. Ea este o justiţiară, prin natura ei, ceea ce îi creează uneori probleme.

Mi-aduc aminte că Oana s-a simţit un pic nedreptăţită că nu şi-a văzut fratele. Între timp s-a produs această întâlnire?

Petre Ea a avut rezervele ei, care sunt de înţeles, şi a rămas ca lucrul acesta să se întâmple atunci când ea va fi pregătită sufleteşte pentru o astfel de întâlnire. Şi, evident, acest lucru trebuie să fie în bună armonie şi cu Silvia.

Din punctul meu de vedere, oricând va dori să vină la noi, uşa casei noastre îi este deschisă. Doar că trebuie să vină de la sine acel moment în care să ne întâlnim şi să ne cunoaştem, să se lege ceva firesc. Eu nu sunt genul de om care să aranjez ceva sau să forţez ceva. Dacă lucrurile vin de la sine, poate că într-o zi se va întâmpla...

Petrus ştie, la vârsta asta, cu ce se ocupă părinţii lui?

Are deja nişte repere. Despre mine ştie că mă duc la Parlament sau la televiziune. Am fost cu el, acum cinci-şase luni, şi am vizitat clădirea Parlamentului. Reacţia lui vizavi de imensitatea acelor spaţii a fost că a intrat acolo şi, când eram la nivelul unde este Sala de Plen, a început să alerge pe culoare. O reacţie foarte interesantă. Adică, dacă e un spaţiu liber, mă duc, alerg! N-am putut să-i arăt Sala Plenului, pentru că era închisă, dar i-am promis că-l voi duce din nou să i-o arăt. Iar despre Silvia, ştie că mama lui cântă, pentru că a fost cu ea în spectacole, a fost cu ea pe scenă când şi-a lansat albumul „E voia ta“ şi au cântat împreună. A văzut-o şi la televizor, ascultă albumul ei şi acasă... Are o ureche muzicală bună, probabil deja creată prin contactul pe care l-a avut cu muzica de când s-a născut. Mama lui îi cânta mereu, ca să-l adoarmă.

Când eram însărcinată cu el, nu era zi să nu cânt. Aşa i-am transmis şi lui plăcerea asta pentru muzică.

Cât de greu a fost să vă reîntoarceţi la muzică după anii ăştia de pauză?

Nu pot să spun că a fost atât de greu, pentru că am studiat tot timpul, chiar acasă fiind, la această pianină pe care am luat-o când eram la facultate, tocmai ca să-mi fie mai uşor să studiez partiturile. Am adus-o de la Constanţa pentru că e impecabilă şi are un sunet foarte plăcut. Şi Petrus se bucură de ea...

Din câte ştiu, nu de aceeaşi înţelegere aţi avut parte când eraţi copil.

Da, părinţii mei nu m-au încurajat să fac muzică. Ba chiar, la un moment dat, mi-au şi interzis să mă duc la cursuri. Aveam vreo 16 ani atunci şi mergeam pe furiş să fac cursuri de canto în Constanţa, la un centru al armatei. După câteva luni în care au văzut ei că vin prea târziu acasă, m-au prins. Atunci am avut parte de o ceartă foarte serioasă şi mi-au interzis să mai merg acolo. Dar eu eram atât de determinată să fac muzică, încât după o lună m-am reîntors la cursuri. Şi, ca să nu le mai dau de bănuit şi să nu am iarăşi probleme, am devenit un pic mai disciplinată în ceea ce priveşte venitul acasă.

Şi cât a ţinut lucrul ăsta?

Vreo trei ani, până am terminat liceul, când au aflat iar şi eu le-am spus că, dacă nu mă lasă să fac muzică, plec de-acasă. Şi chiar asta am făcut! M-am dus să stau la o mătuşă şi, când m-au găsit, le-am spus că mă întorc acasă numai dacă mă lasă să-mi văd de drumul meu în continuare. Într-un final, au acceptat că eu vreau să fac altceva şi am dat la facultate aici, în Bucureşti, la clasa regretatului Ion Cristinoiu.

Înţeleg că şi în plan personal, mama dvs. şi-ar fi dorit alt¬ceva, să vă căsătorească cu un preot.

E o poveste care acum mă amuză, dar care atunci mă presa. E foarte adevărat că de la mama am deprins dragostea pentru credinţă, pentru biserică, dar tot ea mă vedea nevastă de preot şi-mi spunea că asta e o viaţă de urmat, frumoasă, liniştită, mereu la rugăciune… Aveam discuţii interminabile pe tema asta şi chiar mi-a adus acasă un băiat preot, care era vecin cu noi. Ne-a lăsat singuri să discutăm şi cred că ea se aştepta să ne împrietenim… Băiatul era drăguţ, dar eu ce să fac?

Apoi, mama îmi tot spunea că a cunoscut pe nu ştiu cine, tot preot. Cred că, până la urmă, a obosit şi ea.

Dar când i l-aţi dus pe Petre Roman acasă, ce-a zis?

În momentul în care s-a întâmplat acest lucru, ea era la Botoşani, deci practic nu l-am dus acasă. Iar ea aflase de relaţia noastră înainte să-i spun eu. S-a supărat, m-a certat că de ce nu i-am spus, că ar fi trebuit să afle de la mine, dar a înţeles, într-un final, că nu i-am spus tot din cauza educaţiei foarte stricte pe care o primisem de la ea. Acum, mama e foarte fericită pentru mine, că sunt bine, că sunt împlinită şi că sunt iubită.

Aţi mai păstrat relaţia cu naşii, cu soţii Patriciu?

Da, sigur că da, independent de ce se întâmplă între ei. Desigur că şi pe noi ne-a afectat şi ne pare rău că s-au despărţit, dar asta nu schimbă cu nimic ceea ce simţim pentru ei, respectul şi recunoştinţa pentru momentele în care ne-au fost alături. Sunt doi oameni deosebiţi, pe care îi iubim foarte mult şi cu care ne vedem, ţinem legătura, vorbim la telefon şi de-abia aşteptăm să-i revedem de fiecare dată.

De atunci, s-au făcut patru ani de căsnicie şi patru ani de când a apărut şi Petrus. Cum a evoluat relaţia de cuplu?

Noi trăim ceva foarte frumos, iar venirea lui Petrus ne-a unit şi mai mult. Nu mai e iubirea aceea, de la început, cu fluturi în stomac. E ceva mult mai profund, care face ca relaţia să fie şi mai puternică.

Mai e timp şi pentru momente romantice în doi?

De ce nu? Astea vin de la sine, le faci pentru că le simţi în momentul respectiv şi se întâmplă ceva foarte frumos între noi: Petrus ne surprinde când ne îmbrăţişăm sau ne sărutăm, vine între noi şi, cu o gelozie frumoasă a copilului care vrea şi el să fie băgat în seamă, vrea şi el să fie pupat şi luat în braţe, iar totul devine şi mai frumos, pentru că suntem toţi trei.

Lui Petrus ce-i place să facă la vârsta asta?

E greu de spus. Am văzut, de exemplu, că îşi aranjează singur jucăriile pe categorii: maşinuţe, motociclete, tractoare, maşini de construcţie, bărci... De curând, am observat că-i plac şi cărţile. I-am arătat câteva volume foarte frumoase despre animale. Acum, ar vrea să ştie despre planete. Şi, pentru că e foarte energic, am zis să facă şi sport. A fost la înot şi, mai nou, vrea să înveţe să schieze. Dar cu instructor, aşa mi-a spus!

.

Ştiu că dvs. vorbiţi şase limbi străine. Aţi început cu el să vorbiţi într-o limbă străină?

Mi-am propus, la un moment dat, şi ar fi fost bine să vorbesc cu el numai într-o limbă, să zicem în spaniolă. Dar întâi, îmi creează mie un mic disconfort pentru că trebuie ca tot timpul, vorbind cu el, să am răbdare să-i explic, iar el poate să n-aibă răbdare să asculte. Deci nu e chiar simplu. Aşa că am considerat, pentru moment, că e prea mic şi am renunţat. Face deja engleză la grădiniţă. Poate, totuşi, va avea talent pentru limbi, cum am avut şi eu.

Cunoscându-vă istoria, o să vă întreb cum e să staţi departe de ringul politic principal.

Este o întrebare cât se poate de justificată pentru că, după ce ai fost decident de vârf şi intri într-o perioadă în care nu mai eşti, poate să apară o anumită frustrare că nu mai eşti la manete – slavă Domnului, în cazul meu, lucrul acesta se în¬tâmplă foarte rar! Pe mine, unul, mă ajută realitatea pe care o trăiesc oriunde m-aş duce, şi anume simpatia oamenilor. Asta nu mi-o ia nimeni!

În rest, eu am căzut la pace cu ambiţiile mele. Asta înseamnă că ambiţiile există, viaţa există şi ele există împreună. Nu las ambiţiile să mă copleşească, nu las viaţa să alunge ambiţiile...

Dar dacă ar veni Petrus să vă întrebe odată: „Tati, ce e mai important în viaţă?“ ce i-aţi spune?

Asta s-ar putea întâmpla mult mai târziu şi până atunci eu sper ca el să aibă deja în mare măsură acest răspuns din relaţia cu noi, părinţii lui.

Dar aţi şti să spuneţi ce e mai important în viaţă?

Da, sigur că da. Important e să-ţi trăieşti viaţa în aşa fel încât să-ţi fie drag de ea.

Şi asta pentru mine înseamnă să ai capacitatea de a-ţi construi relaţii de iubire, de afecţiune, dar şi un orizont cultural cât mai mare, pentru că de-acolo îţi vin necontenit multe, multe bucurii.

Mai multe