Special 1 iunie. Alessandra Stoicescu, shooting alături de fiica sa: „Sunt recunoscătoare pentru apropierea dintre mine și Sara”

Am pus în scenă, în exclusivitate pentru OK!, o experiență mamă-fiică în decorul natural al unui parc înverzit și cu euforia pe care ți-o dă o plimbare cu bicicleta.

În preajma Zilei Copilului, prezentatoarea Observatorului de la Antena 1 a deschis pentru noi albumul celor mai prețioase amintiri și ne-a invitat în universul pe care îl împarte astăzi cu fiica ei, Sara Maria. Ne-am dat întâlnire, noi cu camera foto, ele pe biciclete, la Grădina Japoneză din Herăstrău, un parc cu care Sandra are o legătura specială, care-i implică pe mama, tatăl și fratele ei. Am învățat de la ea că cele mai frumoase momente nu înseamnă vacanțe spectaculoase, ci timp petrecut împreună, în tihnă, cu o carte pe iarbă. Așa cum sunt multe dintre bucuriile pe care le trăiește acum alături de Sara și care îi readuc în minte propria copilărie. Un interviu cald despre familie, legătura mamă-fiică și magia lucrurilor simple este toată informația de care ai nevoie, fără s-o știi...

Sandra, după ce am făcut acest shooting activ, în parc, pe biciclete, aș putea să bănuiesc că așa arată pentru tine și fiica ta o zi perfectă de 1 iunie? Mă înșel?

Alessandra Stoicescu

Da, așa arată o zi liberă, un weekend în trei. Plecăm cu bicicletele de acasă, ne ducem pe la bunica, în Băneasa, ne facem un traseu. Eu am învățat să merg mai bine cu bicicleta odată cu Sara, că nu știam, și acum, că e frumos afară, asta facem mereu. Ne plimbăm cu bicicleta, ne așezăm într-un loc, căutăm frunze, căutăm pietre, fotografiem fluturi, ne murdărim de noroi...

Întorcându-te în timp, care era cea mai mare bucurie a copilului Sandra Stoicescu, de 1 iunie sau din orice altă zi? Ce activitate sau obicei de familie te făcea cel mai fericită, când erai mică?

Să stau cu mama și să vorbim sau să plecăm toți patru în parc: eu, mama, tata și fratele meu. Stăteam foarte aproape de Herăstrău, așa că exact aici unde am făcut ședința foto veneam foarte des. Și-mi mai plăcea și de-abia așteptam să merg cu mama la teatrul de vară, acolo unde urcam pe scenă și ceream autografe de la toți actorii, ceva superb. Asta îmi amintesc din perioadele de vacanță sau din zilele libere petrecute cu părinții mei, tot aici, în Herăstrău.

În urmă cu trei ani, ne-am întâlnit cu voi două, plus soțul tău, Sergiu, la un shooting mai așezat, de Crăciun. Atunci, Sara era un bulgăre de energie, așa cum am regăsit-o și azi. Totuși, la șapte ani, în ce fel e schimbată?

E foarte cochetă, e foarte serioasă la școală. Studiază la liceul teoretic Școala Mea și are program în fiecare zi până la ora 16-17.30. Este un copil excepțional, care învață foarte bine și îi place să fie apreciată. La asta încă lucrez cu ea, să nu mai aibă această nevoie de recunoaștere, de validare, pe care o avem toți, până la urmă. E plină de energie, chestionează totul, negociază totul, e un bulgăre de aur și un lider înnăscut.

Bun, să trecem și la mama din acest shooting. Cum te transformi tu atunci când pleci de la Observator și ajungi acasă, la soțul și fiica ei? Am putea spune că sunt două Sandra diferite?

Am observat că este o schimbare în Sandra mama, inclusiv în știrile pe care le prezint. Odată ce devii mamă, te emoționează mult mai mult decât înainte toate știrile despre copii, despre suferința lor. Este clar că te schimbi. Evident că atunci când ajung acasă, în familie, vreau să fiu mai jucăușă, să fiu prezentă sută la sută acolo... Chiar Sara îmi atrage atenția: Mamă, lasă telefonul! Dacă nici eu nu am voie, nici tu nu ai voie! Gata, am înțeles! Încerc să las la ușa casei preocupările, ea-mi cere asta.

Care crezi că este superputerea familiei tale, Sandra?

Atât de bine ne este împreună, pentru că ne cunoaștem, ne înțelegem și ne respectăm, încât asta este ceva imbatabil. Mă uit la Sergiu și la Sara, de exemplu, și văd clasica relație tată-fiică. Ea îl pune la punct, ea știe mai bine: „Nu tata, nu așa, nu ai vorbit cum trebuie!”. Parcă mă văd pe mine cu tata, și eu eram la fel. Și împreună avem superputerea de a muta munții.

Ai avut vreodată un sentiment de vinovăție, așa cum au multe mame împărțite între carieră și familie?

Da, dimineața, când o duc doar eu la școală, ca să avem acel timp împreună, căci ea când termină școala, eu sunt fix în jurnal și eu vin acasă când ea ar trebui să fie deja în pat. Există acest sentiment de vinovăție în destule momente. Dar fac tot posibilul să nu lipsesc de la niciun eveniment important de-ale ei, de la nicio serbare etc. și să fiu foarte prezentă: cu mine adoarme, cu mine se trezește. În pus, are cel puțin o zi, dacă nu două pe săptămână în care eu o iau cu mine la Antenă, stă cu mine la Observator, avem timpul nostru mamă-fiică. Încerc să nu aibă sentimentul ăsta, că mama e plecată. Deși ea știe să folosească această vinovăție pe care eu o simt, uneori, în folosul ei.

Ce parte din copilăria ta se regăsește astăzi în felul în care îți crești fiica? Și ce parte ești fericită că nu se repetă? La prima întrebare probabil că ne-ai răspunde despre timpul petrecut în Herăstrău.

Clar, asta se regăsește și mă bucur că ne-ai creat această oportunitate, prin acest shooting. Pentru că nu ne este foarte la îndemână partea aceasta a parcului, de lângă Arcul de Triumf. În Băneasa, pe partea cealaltă a parcului, mergem foarte des, la fel și la roata mare. Mă bucur că e și parte din viața ei. Iar incapacitatea de a călători în afara țării mă bucur că nu este. Parte din viața mea a fost, deși mama călătorea chiar și-n acele vremuri, fiind stewardesă. Îmi povestea foarte mult despre diversele țări pe care le vizita. Apoi, profesoara mea de istorie a artelor este cea care, de asemenea, mi-a deschis apetitul, prin artă, pentru călătorii. Dar eu n-am putut ieși din țară decât după Revoluție. Ei bine, acum, mă bucur că Sara nu are aceeași restricție. Încerc s-o duc să învețe și să înțeleagă culturile, să mergem la muzee, tocmai am fost la Londra în trei muzee adaptate vârstei ei. Am fost la Muzeul Național de Istorie, care a interesat-o foarte tare, pentru că este pasionată de animale și natură, vrea să înțeleagă totul. Apoi am fost la British Museum, unde zona dedicată Egiptului Antic a fost fascinantă, și la Science Museum, unde a fost ceva minunat, pentru că acolo se fac și diferite experimente.

Te temi de viitorul ei în era AI?

Nu mă tem, deși nu știu cum o să arate viitorul generației ei. Cred că depinde foarte mult de ce facem noi. Eu vreau s-o ajut să-și dezvolte foarte mult partea creativă și emoțională. Generația lor, o spun toți pedagogii cu care am vorbit, este foarte dezvoltată din punct de vedere al inteligenței emoționale, dar și cu tot ce vine asta la pachet: sunt mai ușor de rănit, mai sensibili, mult mai conștienți de toate trăirile pe care le au. Cum va merge asta mână-n mână cu inteligența artificială depinde de multe lucruri. Dar eu cred și sper ca noi, oamenii, să avem înțelepciunea să o ținem sub control.

Ce ai învățat despre iubire din relația cu soțul tău, după atâția ani de mariaj? 13, dacă nu mă înșel...

Este vorba foarte mult despre a aprecia echilibrul pe care ți-l dă în viață întâlnirea perechii și de a pune în fiecare zi câte o pietricică la acest soclu. E un continuu exercițiu de înțelegere, de a te vedea, de a te auzi și de a merge mai departe de mână. Asta e tot ce aș spune oricui pleacă la drum și are momente în care simte că parcă nimic nu se așază, sunt doar nori pe cer. Pentru o jumătate de oră, după care te apucă râsul și asta e extraordinar: dacă, după ce-ți dispare partea aia de iritare, știi că poți să râzi cu omul de lângă tine. Și să fii în mod continuu acolo, să fii prezent pentru celălalt, să îl auzi pe celălalt. Și eu l-am simțit întotdeauna pe Sergiu acolo în toate momentele foarte provocatoare și epuizante ale mele. L-am simțit umăr la umăr în toate proiectele mele și eu am fost la fel pentru el.

50 de ani, 32 de ani de carieră și-o energie și-o poftă de viață de invidiat. Sandra, ce faci și cum faci de nu obosești?

Sigur că buletinul își spune cuvântul, în experiență, în maturitate, în înțelegerea locului în care te afli, fără aroganță. Dar, în același timp, am o seamă de proiecte noi pe care de-abia aștept să le încep. Am proiectul Shero pe care îl cresc și pe care-l ducem în comunități și devenim un grup din ce în ce mai mare de oameni care cred că lucrurile acesta trebuie spuse, că trebuie să luptăm cu violența împotriva femeilor și cu violența domestică, în general. Ideile sunt precum cicadele în capul meu, îmi vin mereu unele noi. Nu mă simt deloc epuizată.

Chiar, la Shero by Alessandra Stoicescu lumea te poate descoperi altfel decât la Observator. Mai personală, mai deschisă. E corect?

Da, este acea deschidere pe care poate mulți nu au întâlnit-o în jurnalistul sau realizatorul de talk show-uri care nu se apucă să arate ce are el în interior și ce simte. De când am auzit prima dată termenul Shero, erou la feminin, mi-am zis că vreau să întâlnesc oameni care au ceva de spus, care au povești... Și inclusiv eu să-mi spun povestea.

"Am simțit că trebuie să vorbesc despre mama"

Care este cel mai delicat lucru despre care ai vorbit în cadrul acestui podcast?

Mi-e foarte greu în continuare, dar am simțit că trebuie să vorbesc despre mama, care a plecat în 2023, anul acesta se fac trei ani, în decembrie. Noi am fost și cele mai bune prietene, vorbeam de toate, eram extrem de apropiate și suntem în continuare, eu și mama din sufletul meu, chiar dacă ea nu mai este fizic aici, pe pământ. Dar este în toate, într-o mie de amintiri și de lucruri care mă compun. Iar Shero este dedicat mamei mele, pentru că ea era o feministă convinsă și cumva îmi liniștesc dorul de ea vorbind cu alte femei puternice, mă gândesc la ea și discut cu ea, în mine, despre toate acestea. Este ca o formă de împlinire.

Cum a descrie-o pe mama ta?

Era foarte veselă, o persoană care umplea camera în care intra, râdea, era ludică, mult mai jucăușă decât mine. Sara seamănă mult cu ea, mama ar fi vrut să fie artistă, iar Sara o moștenește, merge la un curs de artă dramatică la școală. Știe poezii, le spune, îi place să fie pe scenă. Și asta cred că o are de la mama. Mama era o persoană de care te îndrăgosteai imediat, era fascinantă.

Ce ai vrea să spună și fiica ta despre tine, când va fi adult?

Că am știut să fiu lângă ea când a avut nevoie de mine. Asta mi se pare cel mai important. S-o ascult, să fiu lângă ea, să-i dau sfatul cel bun, să mă știe acolo.

Uitându-te, peste ani, la cadrele din această ședință foto alături de Sara, ce reacție crezi că vei avea? Ce-ți vei spune, ce te va emoționa cel mai tare? Și pentru ce vei fi recunoscătoare?

Pentru apropierea dintre noi, pentru acele momente când ea stătea cu capul în poala mea și citea. Pentru timpul pe care îl petrecem împreună și legătura pe care o construim de fiecare dată, în fiecare zi, chiar și când ne certăm. Și uitându-mă peste ani, peste aceste poze, exact asta o să văd. Ei îi place mult ca, de fiecare dată când vedem cabine foto pe stradă, să facem o poză, fie noi două, fie în trei, și cu Sergiu. Le păstrez, pentru că ele ne arată diferite momente minunate din viață, când am fost împreună.

Foto: Sorin StanaMake up Corina Mănescu

Hair Daniela Barbur

Vestimentație Max Mara, Ilinca Boutique