Ştefan Bănică Jr: „Încerc să trăiesc la timpul prezent“

Deblocat de trecut, Ştefan Bănică a depănat câteva amintiri sub im­boldul acestui interviu, şi-a amin­tit situaţii-limită şi a admis că, fără dragoste, nu poate funcţiona la parametri normali. Până ca o altă mare iubire să-şi găsească loc în inima sa

Deblocat de trecut, Ştefan Bănică a depănat câteva amintiri sub im­boldul acestui interviu, şi-a amin­tit situaţii-limită şi a admis că, fără dragoste, nu poate funcţiona la parametri normali. Până ca o altă mare iubire să-şi găsească loc în inima sa, artistul îşi canalizează toată energia şi emoţia în concertele unplugged de Ziua Femeii.

Ce-ai în ochi, de nu-ţi rezistă nicio femeie?

Ştefan Bănică Jr. Am o geană. Mi-a intrat acum, stai s-o scot. (râde) Asta e o replică a mea din spec­tacolul „Revizorul“ (n.r.: „Într-adevăr, am în ochi ceva care intimidează. Nu le rezistă nicio femeie“), replica care li s-a părut foarte interesantă jurnalişti­lor în acest context al existenţei mele, de vreme ce au folosit-o ca titlu de ştire.

Nu-i frustrant să joci de şase ani într-o piesă ca „Revizorul“ şi să fie nevoie să treci printr-un divorţ ca presa să remarce că te săruţi în acea piesă cu o femeie?

E pierderea celui care nu a văzut piesa până acum, nu a mea. „Revizorul“ e un spectacol-fani­on al Teatrului de Comedie, care se joacă de şase ani şi tot timpul cu sala plină. Mă pregăteam de spectacol, eram împreună cu George Mihăiţă, iar o domnişoară ziaristă, probabil bine intenţionată, ne-a adresat nişte întrebări despre teatru. Exclusiv despre teatru şi despre această piesă, în care, într-adevăr, la un moment dat, personajul meu, Hles­tacov, o săruta pe fata primarului. Nimic deosebit până aici. Numai că domnişoara ziaristă – sau con­ducerea publicaţiei respective – s-a gândit adânc şi a intitulat articolul „Nici nu a divorţat bine, că Ştefan Bănică Jr. s-a şi sărutat cu alta!“. Inteligent, nu? A mai venit o ziaristă, săraca, la „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“, în care joc cu Emilia Popescu, o piesă în care se desfăşoară drama unui cuplu trecut de prima tinereţe şi în care există, la un moment dat, o înjurătură a personajului jucat de Emilia. Din trei ore de spectacol, ziarista atât a înţeles: „Emilia Popescu îl înjură de mamă pe Ştefan Bănică“. Dar bine c-a venit la teatru! E bine şi pentru o înjurătu­ră să vii la teatru, e mai tragic când nu vii deloc.

Mai spune fetiţa ta la şcoală că nu-i place cum cânţi?

Aceasta a fost o declaraţie scoasă din context. N-ar fi o dramă dacă fetiţei mele nu i-ar plăcea ce cânt, dar eu şi Violeta cântăm împreună la pian, îmi ştie multe dintre piese. Gura lumii, însă, n-o astupă nici pământul, ştii cum se zice. Eu îmi văd de ale mele în continuare. Cine n-are ceva mai bun de fă­cut, să vorbească! Ca să clarificăm lucrurile din start şi să nu mă mai întrebi de „subiectul anului“, am să-ţi spun eu de la început: Violeta e un copil minu­nat, relaţia mea cu Andreea este una civilizată, am ales calea discreţiei, iar problemele noastre au fost şi rămân ale noastre. Din păcate, în ultimii doi ani, numai scandaluri, drame şi personaje de carton se văd din ce în ce mai mult la televizor şi în presa scri­să. Refuz categoric să particip la tabloidizarea aces­tei ţări. Nu sunt secretos, nu am ceva de ascuns, doar că, uneori, sunt nevoit să îmi apăr dreptul la intimitate şi-o să mi-l apăr în continuare, dacă este necesar, cu fiecare paragraf al legii. Nu mă poţi obli­ga să fac „dezvăluiri“, nu mă poţi hărţui.

Te referi la scandalul presupusei paternităţi a copilului Adrianei Nicolae?

Da, şi la acel scandal penibil mă refer. Ziarul „Can­can“ a fost dat de către mine în judecată şi vreau să se ştie că am câştigat procesul. Şi chiar dacă cei de la „Cancan“ au introdus societatea în faliment, noi vom continua procedurile şi vor fi urmăriţi repre­zentanţii societăţii şi jurnaliştii care ne-au încălcat drepturile. Dacă îmi ataci integritatea, moralitatea, familia, mă murdăreşti fără probe, fără dovezi, atunci trebuie să plăteşti. Dacă te-ai băgat într-o chestie pe care nu ai cum s-o dovedeşti, deci nu te-ai pregătit profesional şi îmi afectezi imaginea, credibilitatea, mi se pare normal să plăteşti. Asta se va întâmpla şi cu cei care mi-au agresat fetiţa la întorcerea de la aeroportul Otopeni. Fără doar şi poate. Ştiu exact cine sunt oamenii aceia şi ei vor plăti conform legii. Sunt principii morale care nu pot fi încălcate. Nu sunt într-un război cu presa, dar, atâta timp cât mă murdăreşti, trebuie să mă apăr.

Ce mesaj ai pentru audienţa disperată să penetreze intimitatea fostei tale căsnicii şi să afle motivele divorţului?

Să se uite în oglindă şi să se întrebe ce e mai important: problemele lor personale sau ale lui Bănică sau Cutărică? Şi să aleagă cu ce-şi ocupă timpul. Eu îmi văd de viaţa mea, de copiii mei. Viaţa merge înainte. Nu ştiu de ce e atât de greu de înţeles pentru unii că doi oameni au ales să se despartă civilizat.

Ce-ţi doreşti pentru copiii tăi?

Să fie sănătoşi şi să crească într-un mediu nevici­at. Responsabilitatea mea este să le arăt că în viaţă există alegeri, opţiuni, iar ei o să aleagă. Noi suntem rezultatul alegerilor pe care le facem. Nu suntem rezultatul statisticilor altora despre noi, suntem re­zultatul lucrurilor pe care le facem. O să mă lupt pentru păstrarea intimităţii copiilor mei, din moti­ve lesne de înţeles, pentru protejarea lor şi pentru dreptul lor constituţional de a-şi trăi normal copi­lăria. Nu voi ezita nicio secundă să mă lupt până-n pânzele albe cu cine nu le va respecta aceste drep­turi. Cât timp păstrezi o anumită limită şi decenţă, îmi asum rolul de persoană publică şi e OK. Când nu se mai respectă această limită, când îmi blochezi copilul de 5 ani într-o maşină doar pentru o ştire şi o fotografie, cu riscul de a face accident, când îmi traumatizezi fetiţa, n-am cum să te iert.

Ce voiai să spui prin postarea ta pe Facebook „Nu mă aştept la nimic şi accept totul. Viaţa e, aşa, mult mai uşoară“?

Mai bine de 90% dintre noi suntem construiţi, din păcate, să gestionăm o relaţie ca pe o afacere – eu te iubesc, dar aştept de la tine să mă iubeşti sau să-mi dai ceva în schimb. Citatul lui Anthony Hopkins, la a cărui poziţie ader, l-aş traduce cam aşa: eu te iubesc şi atât; dacă te iubesc şi fac lucrul ăsta cu tot sufletul, nu am aşteptări, deci, nu pot

fi dezamăgit. Nu ştiu cât reu­şesc, dar, cel puţin, încerc şi vreau să înteleg.

„Accept totul“ nu intră în contradicţie cu dorinţa ta permanentă de a evolua, de a-ţi înzeci succesul?

„Accept totul“ în sensul că accept realitatea aşa cum e, fie că îmi place sau nu. În rest, îmi văd de drumul meu. De exemplu, acum repet la Teatrul de Comedie „Pescăruşul“ lui Cehov, în regia lui Claudiu Goga, un regizor foarte talentat. Este o piatră de încercare pentru mine acest rol. Repeti­ţiile piesei coincid cu repetiţiile concertelor mele unplugged de la Circul Variete Globus, care vor avea loc pe 7 şi 8 martie. Sunt două lucruri complet diferite, dar le fac pe ambele cu aceeaşi plăcere. Nu am senzaţia nicio secundă că-mi pierd timpul sau că trec ca gâsca prin apă. Probabil că aici e cheia. Dacă din plăcerea cu care muncesc rezultă şi-un succes, cu atât mai bine, dar pe locul întâi stă plă­cerea de a face lucrul respectiv, nu rezultatul. Cum spunea Ion Cojar, profesorul meu de actorie, un mare pedagog: „Bănică, procesul, nu succesul!“. Dacă procesul e corect, apare şi succesul. Ar fi o ipocrizie să spun că nu mă interesează succesul. Numai că succesul e mai uşor de obţinut şi mai greu de menţinut.

Tu te pricepi să-l menţii. Citeşti cărţi care trâmbiţează succesul ca titlu de copertă?

Citesc cărţi care îndeamnă să te descoperi şi să fii fericit. Până la urmă, ăsta e sensul vieţii. Un scri­itor care m-a pus pe gânduri este Donald Walsh, care a scris „Conversaţii cu Dumnezeu“ şi care are o experienţă de viaţă foarte interesantă. Dar, dinco­lo de orice îndemn al vreunui scriitor, important e să-ţi trăieşti propria experienţă. Nu am o reţetă de conservare a succesului. Dar primul pas cred că e corectitudinea faţă de tine însuţi. Sunt cinstit în meseria mea, am un drum foarte clar şi îmi place să vorbesc despre asta, pentru că e o meserie intere­santă şi ofertantă. Nu mă interesează, de exemplu, câte soţii a avut Marlon Brando, mă interesează ce filme a lăsat el şi ce m-a emoţionat văzându-l. Nu sunt înnebunit să ştiu ce s-a întâmplat cu Brando pe plan familial. Dar pe plan profesional, da, pentru că lucrul ăla mă îmbogăţeşte ca spectator. Zvonurile, bârfele despre el nu mă ajută cu nimic. Eu sunt un spectator foarte cinstit. Ca artist, însă, cel mai mare premiu pentru mine e când spectatorul pleacă plin de emoţie de la concertele mele sau de la piesele de teatru în care joc. Aş vrea, atunci când e vorba de mine, oamenii să-şi amintească de rolurile pe care le-am facut sau de cântecele pe care le-am compus, nu de mondenităţile care mă au în prim-plan fără voia mea. Deci, pe 7 şi 8 martie, cum ziceam, vom susţine la Circul Globus două concerte acustice „Ce e dragostea?“. Stăm jos şi cântăm doar. E o atmosferă mult mai intimă faţă de cea din sălile mari, pentru că eşti foarte aproape de spectator, de oameni. E un tip de concert mult mai relaxat, care-mi place foarte mult. Dar, înainte de aceste concerte acustice, o să cântăm şi la Chişinău, la Palatul Naţional. Am cântat acolo şi anul trecut, în martie, şi ne dorim să cântăm în fiecare an de acum încolo şi, de ce nu, să creăm o tradiţie, aşa cum s-a întâmplat cu spectacolele de Crăciun de la Sala Palatului, unde avem, până în pre­zent, 48 de concerte sold-out în 11 ani. Şi, fără să ne propunem, am ajuns la un record destul de greu de egalat al unui artist care a concertat la Sala Palatului, în întreaga ei istorie, de la deschidere şi până azi. E un lucru cu care ne mândrim, eu şi trupa mea.

Nu ai nevoie de o provocare nouă? Nu te-a molipsit succesul românilor care au reuşit afară?

Mă bucur pentru Marcel Iureş, pentru Maia Mor­genstern, pentru Cristian Mungiu, pe care-l apreci­ez foare mult ca regizor, şi pentru alţi români care au pătruns în Cetatea Filmului. În unica mea expe­rienţă pe un platou de filmare la Hollywood, toţi mă întrebau, extaziaţi: „Îl cunoşti pe Mungiu?“. Abia apăruse filmul lui, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“. În 2007, împreună cu Andreea, am filmat la Hollywo­od, fiecare având un rol de mică întindere într-o producţie intitulată „A beautiful life“. Eu am filmat o scenă cu actriţa Bai Ling, pe care aţi văzut-o ală­turi de Richard Gere în „Temniţa roşie“. E fascinant Hollywoodul, dar e greu ca el să-ţi deschidă porţile dacă nu ai, obligatoriu, un manager.

Te-a bătut gândul să îţi procuri unul?

Sincer, m-am gândit. Dar asta ar presupune să mă opresc din tot ce fac aici şi să mă canalizez nu­mai pentru a da probe acolo. Şansa există întot­deauna, dacă tu crezi în ea, poţi să reuşeşti. Dar, pentru a-ţi fructifica şansa, trebuie să fii pregătit. Tocmai de aceea îmi place să mă duc prin lume să văd concerte, spectacole, să văd cum e la casele mari, să învăţ. Îmi doresc mult s-o văd măcar o dată pe Aretha Franklin. În rest, în mare parte, mi-am împlinit visele adolescenţei. Am văzut Rolling Sto­nes, Eagles, Jerry Lee Lewis, Chuck Berry, Michael Jackson, Eric Clapton.

Te consideri un tip norocos?

Da! În primul rând, pentru că trăiesc din ceea ce îmi place să fac. E un mare noroc să n-ai nicio clipă senzaţia că te duci la „serviciu“.

O situaţie de noroc chior?

Veneam cu avionul la Bucureşti de la un concert din Madrid, unde cântasem pentru diaspora româ­nă. Apoi imediat am luat un alt avion ca să ajung la Iaşi. Era o furtună cumplită. Ceva îngrozitor. Avio­nul a zburat două ore jumate, după care s-a întors la Bucureşti, pentru că nu a putut ateriza la Iaşi. Nu pot să-ţi descriu prin ce-am trecut. Mi s-a derulat în minte toată viaţa, înainte şi-napoi. Reacţiile oame­nilor din jurul meu erau fabuloase. Unii plângeau. Alţii – nişte englezi – râdeau şi beau, n-aveau nicio treabă. Stewardesa era albă la faţă. Eu am stat liniş­tit, dar în interiorul meu era o furtună mai mare decât cea de-afară. A fost o situaţie-limită.

Ai zis rugăciuni?

Am zis, da! Când am aterizat, m-am gândit că Dumnezeu mai are nişte planuri cu mine, aici, pe Pământ.

Deşi, în general, se spun vorbe admirabile despre tine, au răzbit, totuşi, de-a lungul anilor, şi trei atribute negative: că eşti zgârcit, că eşti complexat de înălţimea ta şi că eşti violent cu femeile.

Aoleu! Nici nu mai ies din casă din acest motiv, decât pe tocuri, aruncând cu bani în stânga şi-n dreapta şi pupându-mă cu toate femeile pe care le întâlnesc. Dar după aia ce facem, că o să se scrie altceva? Şi atunci, nu-i mai bine să mă intereseze doar părerile oamenilor care contează cu adevărat pentru mine?! Eu ştiu cine sunt şi cei care mă cu­nosc ştiu la fel de bine.

Cred că eşti conştient c-ai avut cele mai puternice, deştepte şi frumoase femei din România. Nu-ţi faci griji pentru viitorul tău sentimental?

Sunt conştient c-am avut nişte relaţii extraordi­nare cu femei pe care le-am iubit şi care m-au iubit, iar asta contează cel mai mult. În intimitatea ta, nu eşti nici artist, nici prezentator TV, eşti doar om. Cu toţii vrem, în definitiv, să iubim şi să fim iubiţi. Eu nu trăiesc din amintiri. De aceea, nici nu am regrete majore. Ce-a fost neplăcut în viaţa mea am şters. Eu trăiesc în prezent, pentru că trecutul nu se mai întoarce, iar viitorul nu-l putem şti. Asta nu înseamnă că nu-mi fac planuri.

Cea mai fascinantă actriţă din lume, în opinia ta?

Nu-mi place să cataloghez cu „cel mai“, „cea mai“, pentru că sunt multe actriţe mari în lumea asta. Dar dacă mă gândesc acum, îmi vine în cap Meryl Streep. Îmi scot pălăria în faţa ei. Îmi plac şi Naomi Watts, şi Nicole Kidman – pe care am şi cunoscut-o, când a filmat în România pentru pro­ducţia „Cold Mountain“. Cu o săptămână înainte de a o întâlni, văzusem musical-ul „Moulin Rouge“. I-am spus că am vrut să plec după primele minute, fiindcă mi se părea că asist la un videoclip, după care, am rămas până la ultimul scris de pe generic, atât de mult mi-a plăcut filmul. A fost extrem de interesant să stau de vorbă cu o asemenea actriţă, am întrebat-o tot felul de lucruri despre filmări. Cum era s-o întreb: „Auzi, dar Tom Cruise, ăla, nu suferea de complexul înălţimii? Nu era zgârcit cu tine şi violent, că aşa zice la gazetă?“. (

)