Interviu Teo Trandafir: „Televiziunile au încă nevoie de oameni ca mine“

Prin luna iulie, se zvonea că pleacă de la Kanal D.

Dar iat-o revenind cu „Teo Show“ puţin modificat, pe tronsonul de weekend şi, pentru prima oară, nedifuzat live.

Fanii lui Teo Trandafir pot respira uşuraţi. Teo n-a plecat, doar s-a reinventat puţin. Cei care n-o puteau vedea în timpul săptămânii, în emisiunile live, din cauza programului de la serviciu, o pot revedea acum în tihnă, în dimineţile de weekend, la cafea. Eu am prins-o la un ceai turcesc, povestindu-mi despre o Teo ieşită cu bine din pandemie, cu ceva angoase, la fel ca toată lumea, dar şi cu revelaţii noi şi cu o fiică ajunsă la majorat, care-şi va continua studiile departe de ţară.

OK!: Întâmplarea face să ne fi întâlnit într-o zi de 13, la ora 13.00, într-o marţi cu trei ceasuri rele. Ai superstiţii, temeri, lucruri de care te fereşti?
Teo Trandafir: (zâmbeşte) Da, de pisica alb cu negru. Nu trebuie să fie neagră, nu trebuie să fie albă. Oricum nu am pisici, pentru că sunt alergică. Şi mai este un cântec pe care, atunci când îl aud la radio, închid repede, pentru că, de fiecare dată când l-am ascultat complet, mi s-au întâmplat lucruri îngrozitoare. Sunt semne care, cumva, mă avertizează că se va întâmpla ceva rău. Dar dacă reuşesc, de exemplu, să închid repede radioul, trec cu bine peste ziua aia. Eu cred în lucrurile astea şi mi se pare ­important să dai ascultare semnelor pe care destinul ţi le trimite.

Eşti „control freak“?
Îmi place să ştiu ce mi se întâmplă, de ce mi se întâmplă, să încerc să dreg ce greşesc, să ştiu, în principiu, care sunt consecinţele faptelor mele.

Dai în perfecţionism?
Mi-ar plăcea. Modelul meu în viaţă este naşa mea, care mai are un pic şi face 100 de ani şi care nu te bate la cap niciodată, nu e zgârcită, nu e prea generoasă, nu e insistentă, nu e în niciun fel invazivă. Şi modelul meu a fost acesta, dar e ca şi cum ai vrea să atingi performanța lui Da Vinci, ceea ce e foarte complicat. Pe de altă parte, dacă nu arunci cu piatra în soare – deşi n-o să-l atingi niciodată –, sau cu gândurile tale, mai bine zis, nu poți evolua.

Când ai aruncat ultima dată cu piatra spre soare?
O facem mulţi dintre noi tot timpul. Pentru că fiecare zi, mai ales în ultima perioadă, e o provocare. Mi-aduc aminte de perioada de vârf a pandemiei cum mă gândeam că fiecare zi e o victorie. Eu nu am făcut Covid niciodată, dar mă uitam cum cad toţi colegii mei şi-mi spuneam tot timpul că, indiferent ce se întâmplă, fiecare zi e o nouă victorie.

Tu aveai un motiv în plus să te temi de Covid, pentru că aveai imunitatea mai slăbită. Ai fost ipohondră şi înainte de pandemie sau s-a declanşat odată cu criza Covid?
S-a declanşat odată cu criza, pentru că eu ştiu ceva medicină de la tatăl meu, care a fost medic, doar că asta era o situaţie fără precedent. Şi-atunci, nefiind nimeni pe care să-l poţi întreba de ce poţi păţi mâine era înspăimântător!

Ai stat şi tu în izolare cu fiica ta, voi care, de felul vostru, trăiţi mai retrase, în bula voastră. S-a micşorat bula sau s-a spart?
La nivel emoţional, s-a concentrat şi s-a coagulat. Dar, la nivel fizic a fost o problemă, pentru că nouă ne place mult să ne uităm la televizor îmbrăţişate, să ne mângâiem pe păr – mai ales eu pe ea… Şi se întâmpla ca ea să vină de la şcoală sau eu să vin de la serviciu şi îi spuneam să urce la ea în cameră, până reuşeam eu să mă dezbrac, să-mi bag hainele în sacul de unică folosinţă, să fac duş, să mă dezinfectez... Mie mi-era frică să nu-i dau ei, ea era înnebunită să nu-mi dea mie, pentru că ştiţi că eu am avut o situaţie a sănătăţii nu prea bună. Până când, Maia nu mai ieşea din izolare deloc. La un moment dat, am rugat-o să iasă să cumpere o pâine! Dar îi era frică să nu-mi dea mie ceva şi a preferat să rămână în camera ei. Nu ne apropiam niciodată la mai puţin de 2,5 metri.

Și, ca noi toți, cred că de-abia ai așteptat să ieși, să respiri liber, să mergi în vacanță. Până acum, pe unde te-ai plimbat?
Am fost în Franţa de multe ori, pentru că îmi place acolo, vorbesc limba şi sunt locuri pe care le ştiu ca acasă, am fost în Italia adesea, în Spania… Mie, una, nu-mi prea plac vacanţele. Dar uite, mă duc în fiecare lună la părinţii lui Ştefan Floroaica, care-mi sunt prieteni şi care m-au acceptat în casa lor, la masa lor şi mi-au înţeles dorinţa de afecţiune şi de normalitate. Şi stăm la masă, râdem, povestim… Anul acesta a fost primul an în care am înţeles pentru ce există vacanţă. Am fost la Sibiu şi a fost fabulos, pentru că am ieşit din zona mea de confort. Mie îmi trebuie foarte multe lucruri ca să mă simt OK, dar am remarcat că pot trăi şi fără ele.

Adică fără ce?
Eu am o problemă cu igiena, la modul că, după ce s-a făcut curăţenie şi s-a dezinfectat casa, chem pe cineva cu o lampă UV cu care sterilizează de la podele, la saltele şi la haine, tot! La mine totul e dezinfectat, sterilizat. Am fixaţia asta de când cu pandemia. Dar când am fost la Sibiu, am dormit într-un pat normal, am stat pe o canapea nedezinfectată, am redescoperit că se poate bea apă din pahar – eu am băut apă doar din sticlă, de la declanşarea pandemiei. M-am întors alt om şi am de gând să repet asta.

La Maia în cameră este ordine perfectă?
Sunt zile şi zile.

Controlul tău nu se extinde şi dincolo de uşa ei?
Niciodată! Niciodată nu intru în camera Maiei, aşa cum nici ea nu intră niciodată în camera mea.

Ce alte limitări mai aveţi?
Noi suntem nişte oameni foarte liberi şi toţi cei care au intrat în contact cu noi au fost puşi în situaţia de-a respecta asta. Nu întrebi niciodată ce vorbesc la telefon, nu-mi spui niciodată „Nu vreau!“ – poţi să formulezi altfel, eu n-o să spun niciodată „N-ai voie!“, ci „Poţi să încerci, dar în locul tău, m-aş gândi de două ori.“ Şi, dacă vine plângând şi-mi spune că am avut dreptate, nu mi-ar plăcea să audă acel „Ţi-am spus eu!“, pentru că nu ajută cu nimic. La noi în casă nu se admit tonul ridicat, invectivele de vreun fel, blamările de vreun fel.

Şi când îţi ieşi din pepeni, cum faci?
Vorbesc rar, astfel încât fiecare cuvânt care-l scot pe gură să fie măsurat şi retractabil, pentru că vine o vreme când cuvintele alea se întorc. Dacă nu ai ce strica, nu ai ce repara!

Pe Maia eşti pregătită s-o urci în avion, să-i dai aripi?
Sigur că da. Nu pentru asta ne-am zbătut, nu pentru asta am muncit amândouă?

Merge la Cambridge, pentru care are atestat?
O să vedem lucrurile astea, pentru că viaţa te duce unde nici cu gândul nu gândeşti.

Vei face naveta s-o vezi?
Nu ştiu. Nu-mi fac planuri.

Te-a speriat pragul celor 18 ani?
Dimpotrivă, l-am aşteptat ca pe nimic altceva! Pentru că, fiind părinte unic, nu ştiam ce se putea întâmpla copilului meu, în cazul în care eu păţeam ceva. De la 18 ani încolo, pot să mor liniştită, am făcut ce trebuia.

Care sunt imaginile cele mai pregnante care îţi vin prima oară în minte, de când ai devenit mama Maiei şi până acum?
Faptul că era atât de mică, încât nu vedea, că nu deschidea ochii complet... Mi-aduc aminte prima ei pereche de cercei, care sunt atât de mici, încât nu-mi încap pe degetul mic. Nici nu ştiu… Se năpustesc asupra mea foarte multe imagini. Prima baie! Doamne, avea câteva zile şi trebuia s-o spăl şi aveam senzaţia că-mi alunecă din mână. Mi-am pus o pereche de pantaloni scurţi şi un maiou gri şi, când am terminat cu baia, aveam senzaţia că am terminat semi-maratonul, pentru că transpirasem de frică. Copilul era foarte fericit, dar după aceea a trebuit să-l masez – oare cu ce intensitate trebuia să apăs? În sfârşit, încet, încet, am făcut din asta un ritual. Numai că, atunci când a făcut 11 luni şi a trebuit să rămân mai mult la serviciu, ştiam că nu ajung la ora de baie, dar am zis, totuşi, să încerc. I-am cerut șoferului să mă ducă acasă cât mai repede. Pe drum, fiind aglomerat, a intrat în depășire și din faţă a apărut un TIR. Am apucat să zic „Facă-se voia Ta!“ şi fix atunci două maşini au tras într-o parte şi ne-au făcut loc să intrăm în coloană.

Doamna Teo, te-a cam iubit Dumnezeu, de câteva ori bune!
E-adevărat că şi eu pe El! Şi port în fiecare zi cruciuliţa, dovada sacrificiului pe care L-a făcut El.

Sunt 11 ani de când ai trecut prin episodul cu pancreatita. De-atunci nu-ţi mai faci planuri?
Cred că da. Pentru că mi s-a întâmplat atât de brusc totul! Aveam treabă în ziua respectivă, aveam planuri pentru lunile care veneau. Şi, brusc, m-am trezit la Viena cu un tub pe gât. Timp de trei luni, n-am putut să mă dau jos din pat, am fost tratată la pat, am fost spălată în pat – în acelaşi pat!

Dar eşti aici şi eşti bine.
Tocmai!

Şi eşti la nouă ani de Kanal D, după ce ai trecut cam prin toate televiziunile.
Da, am făcut nouă ani de Kanal D pe 9 septembrie.

Cum resimţi trecerea Teo Show de la zona săptămânală la cea de weekend, de la live-ul pe care l-ai făcut toată viaţa la înregistrare?
Schimbarea nu e neapărat mare, pentru că noi tragem în regim de live – deci nu ne oprim, filmăm şnur. Problema e schimbarea de ritm. Pentru că eu aveam înainte posibilitatea să mă întind la vorbă cu un invitat. Acum, făcând infotainment, totul trebuie să fie gândit la secundă, ca să intre complet. Din fericire, eu ştiu cât anume să vorbesc, lucru deprins din radio. Iar radioul nu pleacă din tine niciodată.

Acum filmezi de două ori, nu de cinci ori pe săptămână. Ai mai mult timp acum?
Nici pomeneală! Vin la documentare, pentru că sunt foarte multe subiecte. Înainte erau doar şase, acum sunt 20! Trebuie să văd fiecare material, ca să ştiu despre ce trebuie să vorbesc, să-mi fi făcut un speech înainte, să văd care sunt „predicatele“ (punctele de atins n.r.) în discuţia cu invitatul, să mi le „notez“ cu ­liniuţă în minte... Este o muncă năucitoare!

Pe vechiul tronson a intrat Dan Negru. Te simţi la concurenţă cu el?
Ne ştim de mulţi ani şi ne leagă foarte multe lucruri. Mie mi se pare o mişcare foarte bună venirea lui. Nimeni nu a luat locul nimănui. Practic, se termină un contract, începe alt contract. Cel puțin, noi așa funcționăm la Kanal D. Oamenii care ne conduc se uită pe cifre. La sfârşitul zilei, tragem linie să vedem cum facem să fie bine.

La începutul verii, se auzea că pleci de la Kanal D. Dacă ai lăsa televiziunea, într-adevăr, ce ai face?
Prima chestie care-mi trece prin minte ar fi următoarea mişcare: şase luni de pauză în care să iau meditaţii pe domeniul construcţiilor, într-o limbă care-mi este familiară: araba. Pe lângă asta, eu mai vorbesc şi franceza, şi engleza. Plec în Dubai, închiriez un apartament şi mă duc să mă angajez la o firmă de construcţii.

Acum sunt în trend investiţiile imobiliare în Dubai făcute de români. Ai putea deveni un intermediar...
Dar eu vreau să iau bani din ridicarea unei clădiri, nu din chiriile pe două camere decomandate. Sau pot să mă întorc la filologie, la fonetică. Dar am sentimentul că televiziunile au încă nevoie de oameni ca mine. Nu de alta dar, vorba regretatei Stela Popescu: „Fetiţă, ia uită-te tu în spate şi vezi cine vine după tine.“ Şi m-am uitat... (zâmbeşte)

FOTO: Kanal D, Instagram