Ce să nu ratezi la TIFF (2): Charleston, cel mai aşteptat film românesc al verii

În acest interviu, actorul Radu Iacoban ne-a povestit despre pelicula Charleston, intrată în competiţia oficială TIFF

Radu Iacoban a scris nouă piese de teatru, fiecare bucurându-se de un real succes. Iar dacă filmul n-a fost la fel de generos cu el până acum, anul acesta îşi ia revanşa cu rolul din Charleston, filmul intrat în competiţia oficială a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, care începe pe 25 mai la Cluj - premiera oficială în cinematografele din toată ţara urmând pe 8 iunie. Pelicula a fost excelent primită la festivalurile de la Zagreb, Vilnius, Minsk, dar şi Locarno, unde a fost nominalizată la Leopardul de Aur. În film, Radu îl interpretează pe amantul Anei Ularu. În realitate, a fost iubitul ei multă vreme. Despre cât de cool s-a metamorfozat relaţia lor, despre un altfel de film românesc şi un cu totul altfel de actor român – „faţa mea nu prea se pupă cu o bucătărie românească“, spune el – am vorbit în cele ce urmează.

Şerban Pavlu şi Radu Iacoban, în Charleston

Cum a aterizat pe masa ta proiectul Charleston? Trăim într-o lume în care scenariile nu aterizează pe masa mea - de obicei le creez eu, dacă le transform în piese de teatru, pentru că în film e un timp de aşteptare foarte mare... De obicei, în filmele româneşti, când primeşti un rol, cam trebuie să-l iei, nu trebuie să stai să te gândeşti, pentru că se fac puţine filme româneşti, cam asta e piaţa. Doar că, spre deosebire de alte exemple în care mergi la casting, aici ce s-a întâmplat a fost în virtutea unei prietenii cu regizorul Andrei Creţulescu. Pentru el e primul lungmetraj... Da, dar îl ştiu foarte bine pe Andrei, mi-au plăcut scurtmetrajele lui, ele au fost făcute cu oameni care în principiu îi erau prieteni. El m-a văzut în spectacole de teatru, am fost invitat şi eu în această familiuţă şi, la un moment dat, a aterizat un mail cu scenariul. Mi-a plăcut foarte mult, în primul rând pentru că nu respecta norma de autenticitate, ci porneam de la premisa că fac într-adevăr un personaj, că va fi o transformare. Cum te-ai înţeles cu Şerban Pavlu? Chiar bine. Noi am devenit insuportabili la un moment dat pe platoul de filmare, nu se mai putea înţelege nimeni cu noi, ne formasem un limbaj comun, ne retardasem împreună, cum ar veni (râde). Am stat şi am discutat fiecare aspect al scenariului, am vorbit şi de ale noastre. E un actor pe care eu îl admiram şi îl respectam de mult, dar nu avusesem şansa să lucrez cu el. Şi tot ce auzisem despre el s-a adeverit. Te poţi baza pe el. În film, Şerban e soţul Anei Ularu, tu eşti amantul ei. Sună incitant, dar spune-mi mai mult: de ce să vedem filmul? Să veniţi să vedeţi un film care va fi surprinzător. Şi ca poveste, şi foarte diferit de tot ce s-a văzut pe piaţa filmelor româneşti. Un film care este foarte puţin românesc, dacă ar fi să-l catalogăm. Şi să vedeţi cum dintr-o tragedie se poate naşte comedie. Pentru că spuneai de film foarte puţin românesc, tu ai avut şi câteva experienţe în filme cu actori străini... Bine, nu vorbim despre experienţe marcante. Actorul român apare pe un platou de film străin în 97% din dăţi după ce castul s-a făcut la Londra sau în L.A. şi există acel număr de „local actors“. Noi aşa apărem acolo, cum e în teatru halebardier 1, 2...

Radu Iacoban

Mă uitam că în filmul lui Terry Gilliam (n.r. celebrul regizor al filmului Monty Python, care a filmat la noi The Zero Theorem) au angajat mulţi români, dar nu pentru a juca, ci pentru a face figuraţie. Şi când vedeam poze cu colegi de-ai mei că-l ţineau pe domnul Terry Gilliam la o poză, zicându-i „Mulţumesc maestrului“ şi raportam chestia asta la ce se întâmpla de fapt, mă gândeam: „OK, bun, e un exerciţiu bun de imagine. Apreciez farsa, dar e o farsă. Hai să nu ne minţim!“. Exemplul Anei Ularu e altul, da, în filme cum au fost cele cu Jennifer Lawrence sau cel cu Tom Hanks. E destul de greu să ajungi acolo dacă nu eşti reprezentat cum trebuie, dacă nu eşti integrat în sistemul lor.

Păi, a fost o vizită prelungită şi, pentru că stăteam prea mult şi nu făceam absolut nimic, am zis: „Hai, de ce nu?!“. E o experienţă care te învaţă că eşti responsabil pentru tot ce faci. Şi dacă eşti responsabil, important e, în loc să aştepţi ocazia, s-o generezi tu. Fiind într-un context fluctuant, cum e România, unde lucrurile se întâmplă şi nu prea, am văzut multe exemple în care oamenii aşteptau şi nu cred că e cazul. De aici multitaskingul autoimpus şi efectul de muncă. Sunt la vârsta la care pot! Deci de ce să nu muncesc?!

Da, tata a plecat când eu eram în clasa a XI-a. El a avut marea inteligenţă ca, după Revoluţie, să spună: „În ţara asta nu se mai poate trăi!“. A riscat mult. Când am văzut în ce condiţii a stat acolo, m-a umflat plânsul instant. Stăteau 11 oameni într-o cameră. Pentru că patronul italian asta le-a oferit... Acum, sora mea e în Bologna. Şi ai mei stau într-un oraş fascist, fondat de Mussolini, Latina. De obicei, noi ne întâlnim vara şi atunci stagiunea e închisă. Dar le-am dat toate înregistrările spectacolelor mele.

Da. M-am dus în Londra. Am stat acolo pentru admitere la London Academy of Music and Dramatic Art. Asta s-a întâmplat acum 5 ani. Treceam prin criza de 30 de ani, nah. Am ajuns acolo, am primit nişte promisiuni, alea s-a năruit, mi-am făcut nişte calcule şi era o loterie financiară pe care nu mi-o puteam permite. Aşa că am făcut Masterul de Regie aici, cu costuri mult mai mici.

Da, se joacă la Act. E un text inteligent. Un exerciţiu de imaginaţie dramaturgică pe care am încercat şi noi să-l traducem şi să-l aruncăm într-o expresie cât mai dinamică pentru spectatorul român, care nu e foarte familiarizat cu genul acesta de experienţe.

Acum, da, e spectacolul în care ne regăsim foarte bine. Cine ştie ce urmează?!

Suntem doi oameni care se apreciază foarte mult. Nu e o chestiune de personal, nepersonal sau de cotloane de discuţie. Ana mi-a fost mereu motiv de inspiraţie şi tot timpul m-a încurajat în tot ce fac şi, pe fondul acestui raport, încercăm să fim cât mai creativi unul cu altul. Acest spectacol, Constelaţii, e o etapă. Suntem nerăbădători să vedem ce ne rezervă viitorul. Disponibilitate, minte, dorinţă, apreciere şi poftă avem.

Foto: Sorin Stana