Cum devenim un popor imbecil
Am să mai fiu o dată sincer. Am uneori senzaţia de vânzător de nimicuri. O recunosc. Pare că iau uneori nimicul prea în serios. Rar. Dar am senzaţia asta. Rar, pentru că nu e aşa. Nu e aşa pentru că a te ocupa de celebrităţi doar pare un demers frivol.
Am să mai fiu o dată sincer. Am uneori senzaţia de vânzător de nimicuri. O recunosc. Pare că iau uneori nimicul prea în serios. Rar. Dar am senzaţia asta. Rar, pentru că nu e aşa. Nu e aşa pentru că a te ocupa de celebrităţi doar pare un demers frivol. El nu e. Doar pare. Doar pare pentru că e uşor să nţelegi de ce sunt importante celebrităţile unei ţări. Vedetele vremurilor. Pentru că vremurile devin conform lor. De la cum se glumeşte, la cum se îmbracă lumea, toate sunt consecinţe ale personajelor care ocupă spaţiul public. Toate personajele astea stranii recente au fost impuse printre altele de neputinţa oamenilor care administrează mondenul. Neputinţa de a relaţiona cu alt tip de persoane. Obiceiul românilor de a alege în funcţii importante în stat persoane stranii cred că e antrenat constant şi de obişnuinţa de a admira aşa ceva în emisiunile mondene. Aleg ceea ce au învăţat să vadă la televizor. Pentru că în toate timpurile celebrităţile au dat tonul. Statele sunt şi ce fel de celebrităţi sunt în stare să aibă.
Tratând cu superioritate maldărul ăsta de imbecili deveniţi celebri, ne vom trezi buimaci acum cu un nou tip de stranietate. Partidul lui Dan Diaconescu în alegeri. Nu ştiu dacă se va merge chiar până acolo încât să ajungă preşedinte. Băi, dar în Parlament vă spun sigur că intră. Pentru că ăştia suntem. Asta a fost învăţat poporul acesta în fiecare zi să aleagă în spaţiul public. Otv-izarea ţării. Lumea nu se mai uită la Diaconescu. Nu prea mai are rating. Dar nu e important. Că-i vede pe ai lui peste tot. Şi nu neapărat că au de ales. Pentru că, fiind peste tot, par aproape obligatorii.
De doi ani mă tot străduiesc să promovez în revista OK! personaje care merită să existe ca fiind importante în spaţiul public. Din diferite registre, dar care au o logică a celebrităţii. Şi mă trezesc în demersul ăsta în dialog cu Victor Rebengiuc de exemplu. Mă refuză şi-mi zice că nu are lucruri noi de spus. Mă trezesc apoi cu Dan Puric, care mă amână pentru la primăvară. Mă trezesc cu Ion Ţiriac, care nici nu s-a obosit să mă refuze. Mă trezesc cu Crin Antonescu, care nu-mi răspunde la telefon. Cu Eugenia Vodă, care m-a amânat pentru la vară. Cu Andrei Pleşu, care decodifică solicitarea unui interviu ca pe un “atac”. „Am mai avut şi săptămâna trecută 2 atacuri“. M-a refuzat politicos. Cu Adrian Năstase, care m-a amânat din lună în lună, în total vreo patru. Că să nu fie asociat cu scandalul lui Remus Truică şi nu ştiu ce. Mă trezesc cu Horia Brenciu, care îmi răspunde doar pe mail. Cu Mircea Badea, care nu dă interviuri. Mă trezesc cu o sumedenie de oameni cu o logică a prezenţei în public, care nu se bagă. Dar, într-un fel sau altul, se lamentează de această devenire imbecilă a ţării. Bravo! S-o ţinem tot aşa zic!
Foto: Adevarul