Denzel Washington: „Sunt foarte mândru că sunt de culoare“

 Are un profund spirit justiţiar, dar, prins între lumea care l-a făcut celebru şi misticism, crede că, înainte de toate, dreptatea îi aparţine lui Dumnezeu.

Fie că joacă în drame sau în filme de acţiune, cel mai adesea în roluri de militar sau de angajat al forţelor de ordine, fanii vor mereu să-l vadă pe marile ecra­ne. La fel ca Tom Cruise ori Will Smith, Denzel Wa­shington e unul dintre acei actori de box-office ale căror filme sunt întotdeauna printre cele mai profitabile. Şi, dacă e să ne uităm la conturile sale, Denzel a strâns deja 190 de milioane de dolari. Numai onorariul pentru American Gangster a fost de 40 de milioane! „Los Angeles este un oraş înşelător. Cu cât ai mai mult succes, cu atât ajungi să nu faci nimic, ceea ce cred că este foarte dăunător pentru tine, ca individ. Eu sunt genul de persoană care, dacă nu face ceva constructiv, poate să facă ceva destructiv“, spu­ne actorul care, şi după 30 de ani de carieră, are o agendă încăr­cată. Totuşi, el şi-a exprimat în repetate rânduri preferinţa pentru rolurile „adevărate“, cu greutate, decât pentru cele din filmele de acţiune. „Îmi place să vorbesc. Îmi place să joc. Alergatul, săritul peste tot felul de obstacole şi împuşcatul în stânga şi în dreapta sunt plictisitoare pentru mine.“

Şi, credeţi sau nu, şi Hollywoodul i se pare plictisitor, orbitor şi fără substanţă şi, deşi locuieşte în L.A., preferă să stea retras, pe malul mării, sau să joace şah, în liniştea grădinii din spatele casei. Recunoaşte că-i mai pică în mână câte o revistă de mondenităţi ori câte un ziar politic, dar dacă e să aibă un tabiet acela este că citeşte zilnic versete din Biblie. De altfel, Denzel e unul dintre cei mai credincioşi actori de la Hollywood şi, dacă nu şi-ar fi dedicat viaţa actoriei, probabil ar fi fost un pastor cucernic. Cu atât mai mult cu cât a crescut în casa unui paroh penticostal, Denzel Sr., care l-a în­văţat să-l iubească pe Dumnezeu mai înainte de orice. Iar felul în care tatăl său îşi construia predicile, de la temele de discuţie până la intonaţie, au fost nu doar o sursă de exaltare duhovnicească, ci şi un prim model de oratorie, care avea să-i folosească mult în ac­torie. Tentaţiile îl înconjurau, însă, de pe atunci, căci mama sa, care deţinea prin anii ’50-’60 un salon de cosmetică în Mount Vernon, New York, avea să-i arate, în orele nenumărate petrecute printre pomezi, băi de abur, halate şi ustensile cosmetice, o altfel de lume, în care clientele sale erau preocupate de plăceri lumeşti şi monde­nităţi ieftine. Şi poate tocmai din cauza ciocnirii acestor două lumi echilibrul familiei lor s-a rupt tocmai când Denzel, sora lui mai mare şi fratele său mai mic încercau să-şi proiecteze drumul în viaţă. După divorţul soţilor Washington, adolescentul Denzel, pe vremea aceea de doar 14 ani, a fost trimis la un internat militar – ceea ce îi garanta, cumva, tinerei mame rămase singură cu trei mi­nori că băiatul ei va primi o educaţie bărbătească şi o disciplină de fier. Departe, însă, de idealurile lui de a deveni inginer ori medic, aşa cum se visa în copilărie. „Decizia aia avea să-mi schimbe viaţa“, avea să admită actorul ani mai târziu. „Nu cred că aş fi supravieţu­it dacă mama avea să mă lase în voia mea. Pentru că băieţii cu care umblam la acea vreme, colegii mei cu care obişnuiam să mă întrec la alergat, au acum vreo 40 de ani cumulaţi de închisoare. Erau băieţi buni, dar strada i-a răpus.“

2001. Denzel Washington a împărţit bucuria câştigării Oscarului cu Halle Berry.

Un bun atlet şi cu ceva talent la scris, Den­zel s-a orientat în facultate spre jurnalismul sportiv, dar plăcându-i ce se întâmplă la orele de artă dramatică de la Universitatea Fordham şi făcându-se remarcat în câteva piese de tea­tru studenţeşti (se spune că ar fi fost un Othello incredibil!), şi-a dat licenţa şi în actorie. Iar, după absolvire, în 1977, s-a mutat la San Francisco, unde s-a înscris la American Conservatory Thea­ter. A renunţat după doar un an, pentru a-şi căuta de lucru ca actor. Primul său rol plătit a fost în spectacolul Wings of the Morning, pus în scenă de un teatru de vară din St. Mary’s City, Maryland. Apoi a apărut în producţia Coriolanus, la un festival Shakespeare, şi în filmul pentru tele­viziune Wilma (1977), pe platourile căruia a întâlnit-o pe Pauletta Pearson, cea care avea să-i devină soţie în ’82 şi care-i e alături şi acum, după 34 de ani. „Oamenii care spun că au ştiut de la început că partenerii lor erau cei potriviţi mint! Căsnicia e un maraton, nu un sprint. Pe noi probabil că ne-a ajutat în căsnicie şi faptul că am stat despărţiţi multă vreme, când eu eram plecat la filmări.“

Şi, adevărul e că, după ce a debutat pe marele ecran în Carbon Copy (1981), lovitura a dat-o cu rolul lui Dr. Phillip Chandler din drama-serial de la NBC St. Elsewhere, pentru care a filmat timp de şase ani. Şi, ca-ntr-un carusel nebun, au urmat numeroase pro­puneri, de la cele mai comerciale la cele mai solicitante. A jucat în aşa-numitele filme „revoluţionare“, în roluri reprezentative pentru populaţia de culoare, precum cel din Cry Freedom (1987), care i-a adus prima nominalizare la Oscar, ori cel din Glory (1989), în care a dat viaţă unui sclav fugar, pentru care chiar a luat trofeul Acade­miei. „Sunt foarte mândru că sunt de culoare, dar asta nu este tot ceea ce însemn eu. Este back­ground-ul meu istoric şi cultural, harta mea genetică, dar nu reprezintă tot ceea ce sunt eu şi nici nu este baza de la care pornesc toate răspunsurile mele în viaţă.“ Şi, într-adevăr, i-am descope­rit şi alte valenţe în alte producţii cu buget mare, precum Malcolm X (1992), The Pelican Brief (1993), Philadelphia (1993), Crimson Tide (1995), The Preacher’s Wife (1996), Courage Under Fire (1996), The Hurricane (1999) şi Training Day (2001) – care avea să-i aducă al doilea Oscar.

Acum trei ani, a fost surprins de paparazzi în timp ce săruta pe gură o altă femeie, în public. Şi se pare că, înainte de asta, soţia lui, Pauletta, ar mai fi trecut peste o aventură a lui Denzel cu actriţa Sanaa Lathan.

„Îmi place să le ţin una lângă cealaltă. Lumea îmi spune: «Felicitări! În sfârşit, ai primit un Oscar!». Iar eu îi corectez şi le spun: «De fapt, ăsta pentru

este al doilea Oscar. Pe primul l-am câştigat pentru

, în 1989». Iar unii îmi răspund: «Da, dar ace­la era pentru rol secundar», dar pentru mine înseamnă acelaşi lucru.“ Însă şi istoria cinematografiei îl consemnează pe Denzel ca fiind primul actor afro-american căruia i s-a acordat această distincţie la 40 de ani după legenda­rul Sidney Poitier.

Pentru cei care obişnuiesc să lu­creze cu el, Denzel este un tip dificil şi aşa cum însuşi afirma în­tr-un interviu pentru The Observer, nu e niciodată mulţumit de calitatea materialelor pe care le primeşte ca propuneri. „În nouă cazuri din nouă, scenariul nu este pe placul meu. Eu sunt un mon­stru al logicii. Dacă lucrurile nu au sens, atunci trebuie să le fac să aibă sens şi să mă implic eu însumi în proces.“ Iar, după ce Viola Davis a declarat că actriţele de culoare nu primesc roluri care le-ar putea scoate din anonimat, Washington a confirmat că singura şansă a unui actor afro-american de-a se impune în atenţia Academiei Ameri­cane de Film e să obţină un rol excepţional şi să-l interpreteze fără cusur, menţionând că Ja­mie Foxx şi-a meritat din plin statueta cucerită în anul 2005 pentru remarcabila portretizare a muzicianului Ray Charles.

Dar, cu două statuete pe raft, priorităţile lui Denzel s-au schimbat şi, din momentul în care a jucat în filmul The Book of Eli, a început să vor­bească mai deschis despre credinţa lui. „Biblia e ca o armă de foc. Dacă va sta pe masă, nu va face rău nimănui. E vorba despre cum o vei folosi“, spune el, făcând aluzie la fanatismul religios. „Eu cred în Dumnezeu şi mă gândesc că, dacă mi-a sunat cea­sul, n-am ce face în privinţa asta. Poţi fugi, dar nu te poţi ascunde. Până atunci, însă, poţi trăi frumos, în armonie cu El. Eu am fost binecuvântat şi aş putea să câştig în continuare mulţi bani, dar nu voi putea lua nimic cu mine. Deci nu este vorba despre cât ai, ci despre ce faci cu ceea ce ţi-a dăruit Dumnezeu“.

Text: AnaMariaŞimon. foto: guliver/rex features/getty images, photoland/corbis images