Detalii inedite despre viaţa lui Mihail Gorbaciov: locuia în 38 mp, era gurmand şi interpret de folclor

La trei decenii de la prăbuşirea blocului comunist, figura ultimului şef de stat sovietic a intrat în legendă. Iată, însă, şi omul din spatele politicianului.

Ultimul lider al Uniunii Sovietice, câştigătorul Nobelului pentru Pace pentru încheierea Războiului Rece, Omul Deceniului (Time, 1990). Mihail Gorbaciov (87) a fost toate acestea şi ceva mai mult. A ajuns chiar şi la Hollywood, unde a primit un Grammy în 2004, alături de Bill Clinton şi Sophia Loren, pentru cel mai bun album pentru copii, Petrică şi lupul, al lui Prokofiev. Dar cine e omul care a ajuns liderul acestei superputeri mondiale în martie 1985 şi a reuşit s-o demonteze în mai puţin de un deceniu?

Mihail Sergheevici Gorbaciov a fost primul născut al Mariei şi al lui Serghei Gorbaciov, venit pe lume pe 2 martie 1931, în satul Privolnoe, Stavropol, în stepa rusească aflată la peste 1.600 km sud de Moscova. Încă de la naştere avea acea pată roşie pe frunte, pe care folclorul rusesc o considera „un semn al diavolului“. Casa părintească avea doar o cameră şi un şopron în care familia ţinea găini şi raţe, iar sărăcia, epurările staliniste şi greutăţile din timpul războiului îşi puseseră profund amprenta. Însă Mihail, alintat Mişa, căuta evadarea în mersul la şcoală, aflată la 2,5 km de casă, şi în scrierile lui Puşkin, Gogol, Lermontov...

La întoarcerea tatălui său de pe front, a început să ajute la munca câmpului, iar în ’48, odată cu prima recoltă bună de după război, era recompensat cu Ordinul Steagul Roşu pentru Muncă din partea Ligii Tineretului Comunist, la care aderase la 14 ani. Ajutat de această distincţie, Mihail şi-a putut continua studiile la Universitatea de Stat din Moscova, un soi de Harvard al ruşilor la acea vreme, fiind singurul din Privolnoe care ajungea în capitală!

La facultate, în costumul lui croit prea mare pe el, lăsa impresia unui băiat de la ţară, necizelat şi neobişnuit cu regulile sociale. Dar colegii de cămin îl percepeau ca fiind binevoitor, carismatic şi foarte studios. Nu consuma alcool şi nu juca poker, cum făceau ceilalţi băieţi, şi nici nu-i plăceau serile dansante. Totuşi, la un astfel de „ceai“, şi-a întâlnit ursita: Raisa Titarenko, fiica unor muncitori de la căile ferate, studentă la Filosofie, o făptură „frumoasă fără efort“, „elegantă, cu chip fantastic“, care „îşi strângea cozile în creştetul capului ca-ntr-o cunună“, cum avea să noteze Willia, Taubman în biografia Gorbaciov – Viaţa şi epoca lui. De altfel, anii de universitate i-au lăsat în dar două legături pe viaţă: cea cu Zdenek Mlynar, colegul său ceh de cameră, care avea să devină în 1968 ideologul Primăverii de la Praga, şi cea cu Raisa, viitoarea doamnă Gorbaciov.

Prin ea, Mihail, proaspăt membru al Partidului Comunist, avea să ia contact cu o altfel de lume, ieşind la spectacole, muzee ori expoziţii de artă contemporană, dar şi citind din autori străini, greu accesibili marii mase, ca Thomas Jefferson – de unde şi primele îndoieli cu privire la perfectibilitatea sistemului stalinist. Cei doi s-au căsătorit pe 25 septembrie 1953 la starea civilă, având un buget de nuntă de doar 1.000 de ruble. El a purtat un costum bleumarin, iar ea o rochie din şifon făcută la croitoreasă şi pantofi albi împrumutaţi de la o prietenă. Verighete nu şi-au permis să aibă. Iar petrecerea a fost dată abia pe 7 noiembrie, în cantina căminului, având în meniu salată, şampanie şi votcă. După euforia nunţii, Raisa a rămas însărcinată. Din păcate, n-a putut păstra copilul, din cauza unor probleme cu tiroida care îi afectau inima.

După absolvire, s-au stabilit în Stavropol, unde el şi-a găsit un post la procuratură, iar ea lucra ca profesoară. Peste alţi doi ani, deveneau şi părinţi, Irina născându-se pe 6 ianuarie 1957, la o zi după ce Raisa împlinise 25 de ani. Cu greu, tânăra familie a obţinut un apartament cu două camere într-un kommunalki, adică o clădire în care locatarii de pe un palier împărţeau bucătăria şi baia, pe care ulterior l-au schimbat cu un apartament de 38 mp, cu baie şi bucătărie proprie. Seara jucau domino sau ieşeau la plimbare, iar când mergeau la petreceri le plăcea să danseze, Mihail fiind şi un bun interpret de muzică populară şi folk.

Dar timpul liber era tot mai puţin, iar Raisa resimţea din plin absenţa soţului ei, care se dedicase partidului. Mihail se trezea zilnic la 5 dimineaţa, pleca la serviciu la 7 şi era atât de ocupat, încât sărea peste masa de prânz. Acasă ajungea la 10 seara, când lua şi cina – motiv pentru care s-a şi îngrăşat. Cel mai mult îi plăcea să mănânce piroşti, un fel de plăcinte cu carne sau varză, care însă îi dădeau probleme la stomac, până a făcut ulcer! După ce a trecut la regim, în trei ani a reuşit să slăbească 18 kilograme. Doar ritmul de lucru nu l-a schimbat, ba chiar pleca şi în delegaţii de câteva zile (de unde venea cu pantofi, tigăi, detergenţi, medicamente şi alte bunuri greu de găsit).

După întoarcerea la Moscova, unde Mihail a avut o ascensiune uimitoare, Raisa visa să-şi dea doctoratul în Sociologie, dar nu era niciodată timp pentru aşa ceva. Viaţa ei se împărţea de mult între atenţia acordată Irinei şi obligaţiile sociale. Din fericire, fata lor a crescut cuminte şi silitoare şi, după ce a urmat Medicina, s-a căsătorit în 1978 cu un coleg de facultate. La nunta lor, Mihail a plâns... Dar, în ciuda faptului că ţinea la familia lui, a sacrificat mult din timpul petrecut cu fiica şi soţia sa şi, mai apoi, cu cele două nepoate, Ksenia şi Anastasia, pentru cariera politică.

Poziţiile pe care le-a ocupat i-au creat noi posibilităţi de călătorie în străinătate (RFG, Canada, Anglia), care i-au schimbat profund viziunea politică şi socială. Astfel că, atunci când a fost ales Secretar General al Partidului, pe 11 martie 1985, U.R.S.S. avea să cunoască un alt fel de lider. Unul care era pretutindeni filmat alături de soţie – ca niciun alt şef de stat rus de până atunci! Şi un reformator radical, care a schimbat faţa statului prin programele perestroika şi glasnost (adică o deschidere a Uniunii Sovietice spre valorile universale ale lumii libere), care a pus capăt Războiului Rece şi a dezintegrat sistemul sovietic, permiţând prăbuşirea comunismului în blocul răsăritean. Un revoluţionar al epocii sale care a plătit pentru curajul său cu puciul din 18 august 1991, când se afla în vacanţă cu familia în Foros, Crimeea, şi cu demisia din 24 august.

Pentru comunişti, a rămas un trădător. Pentru radicali, Mr. Gorby a făcut prea puţin şi prea lent – lucru pe care şi-l reproşează şi el. Post-Kremlin, a încercat fără succes o revenire în politică, a pus bazele unei fundaţii pentru studii socio-politice şi economice, dar şi a unui for ecologist, şi a scris editoriale pentru New York Times. Pe 20 septembrie 1999, îşi pierdea partenera de-o viaţă, iubita lui Raisa fiind răpusă brutal de leucemie. „M-am simţit foarte singur, nu-mi doream să mai trăiesc. Doar Irina, Ksenia şi Nastia au fost salvarea mea.“ De altfel, după moartea soţiei, Mihail n-a avut puterea să schimbe nimic din casă, cărţile şi bibelourile n-au mai fost mişcate din loc, iar hainele ei au fost păstrate în dulap cu parfumul pe care Raisa îl lăsase în ele. Întrebat dacă s-ar mai recăsători, fostul preşedinte a spus: „Nu. Voi continua să trăiesc cu ea“. 

În 2004, îşi lua la revedere şi de la aliatul său american, Ronald Reagan, cu care parafase încetarea Războiului Rece şi la ale cărui funeralii a reprezentat Rusia. În 2010, ajungea şi în România, la un dejun privat cu Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Iar în 2011 îşi aniversa cei 80 de ani la Royal Albert Hall, la Londra, cu vechi lideri de stat, dar şi cu megastaruri hollywoodiene, care au făcut donaţii pentru lupta împotriva leucemiei.

A trecut, însă, şi prin alte momente delicate, suferind intervenţii serioase la prostată, artera carotidă şi coloană, iar medicamentele l-au îngrăşat şi mai mult. Cu toate acestea, iată-l ajuns la 87 de ani şi martor al trecerii în nefiinţă atât a lui George Bush, celălalt preşedinte american cu care a pus capăt crizei înarmării, cât şi a adversarului Anatoli Lukianov, unul dintre autorii puciului din ’91.

Foto: Getty Images, Facebook, Octavian Lungu