Dosar OK! Cei şapte actori care au intrat în pielea lui James Bond

Golden Boy: Dintre toţi eroii marelui ecran, este cel mai longeviv şi concurează, la capitolul popularitate, cu băieţii buni coborâţi din benzile desenate Marvel. Un om fără trecut şi cu un viitor incert, un salvator din umbră al planetei şi un agent care joacă pe două fronturi: cel al misiunilor periculoase şi cel al inimilor partenerelor sale.

Maşinile sport, armele, gadget-urile, costumele impeca­bile şi femeile frumoase au făcut din el un model pe care milioane de bărbaţi au încercat sau au visat cel puţin o dată să-l copieze. Un gentleman perfect, atât de şarmant în smoking, care-şi bea paharul cu Vodka Martini (pe care o preferă „shaken, not stirred“) cu un zâmbet de dandy pe faţă. Superspionul creat acum o jumătate de secol este, cu siguranţă, cel mai faimos agent secret din istoria entertainmentului. De la Dr. No (prima apa­riţie a lui 007 pe marele ecran) din 1962 şi până la Spectre, aventura cu numărul 26 lansată toamna aceasta, James Bond a supravieţuit Războiului Rece, a fost martor la căderea Cortinei de Fier şi, deşi în aparenţă misiunea lui părea încheiată, este mai activ ca oricând.

Dar cine este acest bărbat fără trecut, fără adresă, fără familie, fără relaţii sociale ori amoroase durabile? James Bond a fost plăs­muit în 1953 de către imaginaţia britanicului Ian Lancaster Fle­ming. Autorul, londonez get-beget, născut în Mayfair, era nepotul unui finanţist scoţian şi fiul unui membru al parlamentului britanic, având, deci, parte de educaţia elevată rezervată nobilimii şi chiar membrilor familiei regale: Colegiul Eton şi Academia Militară Re­gală din Sandhurst. Şi-ar fi dorit să lucreze în Afaceri Externe, dar a ajuns să lucreze ca reporter şi corespondent la Moscova pentru Reuters şi apoi ca broker, mai înainte de-a fi recrutat ca asistent, în ajunul primului Război Mondial, de contraamiralul John Godfrey, directorul serviciului secret al Marinei. Promovat rapid în funcţia de comandant, cu numele de cod 17F, Ian Fleming a fost capul mai multor misiuni care i-au oferit o documentaţie serioasă pentru ro­manele sale de spionaj: unităţi militare, hărţi strategice, poligoane de tragere, operaţiuni în teren, acţiuni de tip comando, laboratoare nucleare şi centre de cercetare. Iar la conturarea personajului său au contribuit evenimentele reale trăite de 15 agenţi secreţi, dar mai ales întâmplările din viaţa a doi apropiaţi de-ai săi, fratele lui, Peter, şi ofiţerul de marină Patrick Dalzel-Job. Evident, autorul s-a folosit, în scrierile sale, de numele prietenilor de şcoală, cunoştinţelor, ru­delor şi iubitelor. Cât despre trăsăturile personale ale eroului său, Fleming a avut de unde să se inspire. Căci el însuşi era un mare pa­sionat de maşini rapide, viaţă luxoasă, golf şi jocuri de noroc, cock­tailuri şi ţigări făcute manual, comandate special la firma Morland. Multe dintre gusturile şi trăsăturile lui Bond i-au fost proprii lui Fleming, până chiar şi preferinţa pentru omletă şi folosirea acelo­raşi mărci de articole de toaletă. Se spune, de altfel, că Fleming ar fi fumat până la 80 de ţigări pe zi, iar eroului său, tot fumător înrăit, îi „pusese“ în colţul gurii până la 60 de ţigări pe zi!

Aşa se face că prima aventură a agentului 007 a luat viaţă în fi­lele primei sale cărţi, Casino Royale, pe care a scris-o în doar o lună de zile. Numele personajului James Bond i s-a părut lui Fleming a fi ideal, scurt, neromantic, anglo-saxon şi foarte masculin. În reali­tate, el a fost „împrumutat“ de la ornitologul James Bond, fiul unei familii înstărite, care i-a pus lui Fleming la dispoziţie reşedinţa sa din Jamaica, pentru a scrie în linişte. Şi, ce să vezi, moşia se numea… GoldenEye (numele primului film din serie în care a jucat Pierce Bro­snan). După publicarea cărţii, ornitologul american a cumpărat car­tea, recunoscând faţă de soţia sa că titlul tomului a fost cel care i-a atras atenţia. În ceea ce priveşte codul numeric 007, Fleming l-a pre­luat de la spionii englezi şi dintr-un dosar cu informaţii referitoare la descifrarea unui cod secret, din timpul primului Război Mondial.

După patru volume cu James Bond (

,

,

şi

), scrise în doar trei ani, Ian Fleming a vrut să pună capăt aventurilor agentului 007. Însă publicistul acestuia l-a convins să nu-şi omoare eroul şi să-i conti­nue povestea. Şi bine a făcut, căci următoarele două ediţii aveau să schimbe pentru totdeauna parcursul lui Bond, dar şi al lui Fleming.

a ajuns pe noptiera preşedintelui american John F. Kennedy, care i-a făcut un lobby nesperat, spunând că e una dintre cărţile sale favorite – lucru care a transformat-o peste noapte în bestseller. Ulterior, Ronald Reagan avea să spună că „Bond este versiunea modernă a marilor eroi“. Iar

a fost primul volum care a beneficiat de ecranizare, în 1962, cu Sean Connery în rolul principal.

Ciudat este, însă, că eroul nu ni se dezvăluie decât pe parcurs, astfel că abia în penultima carte, You Only Live Twice, când Bond îşi înscenează moartea şi apare tipărit un necrolog al său, cititorul află detalii despre familia sa: mama sa, Monique Delacroix, era de origine elveţiană, iar tatăl lui, Andrew Bond, era de origine scoţiană şi lucra pentru o companie de armament, motiv pentru care familia călă­torea foarte mult şi nu avea o reşedinţă stabilă – deci nici legături de prietenie stabile. Din păcate, cei doi au murit într-un accident de alpinism, James rămânând orfan la doar 11 ani. Tot atunci se preci­zează că, în 1941, tânărul Bond avea 17 ani, ceea ce înseamnă că s-a născut în 1924 – şi anul acesta ar împlini 91 de ani! Iar „The world is not enough“ („Lumea e prea mică“) era motto-ul familiei Bond – de­venit, între timp, titlul filmului cu numărul 19 din serie.

La sfârşitul anilor ’50, când seria număra deja 14 romane, suc­cesul financiar i-a permis lui Fleming să se retragă la GoldenEye, devenită între timp proprietatea sa în Jamaica. Averea sa a sporit şi mai mult în 1961, când i-a vândut drepturile de ecranizare pro­ducătorului Harry Saltzman, sugerându-i să-i folosească pe David Niven şi pe Roger Moore în rolul protagonistului – mai înainte de a-l vedea pe Sean Connery în Dr. No. Peliculei de mare succes i-a urmat From Russia with Love, acesta fiind ultimul film din serie pe care Ian Fleming a apucat să-l vadă, căci în august 1964 a încetat din viaţă în urma unui infarct.

Eroul său, însă, i-a supravieţuit cu brio, numele lui James Bond apărând în douăsprezece romane şi nouă povestiri ale lui Fleming, dar şi în alte volume scrise în acelaşi spirit alert şi, totuşi, fantezist, de o duzină de alţi autori, dintre care îi amintim pe cei mai prolifici: John Gardner, Raymond Benson şi Charlie Higson. Datorită lor, povestea popularului agent a ajuns pe marele ecran în 24 de filme produse de Eon, în interpretarea a şase mari actori: Sean Connery (1962–1967; 1971; 1983), George Lazenby (1969), Roger Moore (1973–1985), Timothy Dalton (1987–1989), Pierce Brosnan (1995–2002) şi Daniel Craig (2006–prezent). Plus alte două pelicule, cu David Ni­ven şi Sean Connery, în lungmetraje produse de o altă companie de film, în 1967 şi 1983.

The Bonds

Şapte actori s-au potrivit portretului robot al agentului MI6. Şi au primit un rol cât pentru o adevărată viaţă dublă şi un costum cu puteri aproape magice.

Deşi n-a fost prima carte a lui Ian Fleming,

a ajuns pe mari­le ecrane ca fiind prima aventură a lui James Bond în lumina reflectoarelor de la Hollywood. Acţiunea se petrece în Jamaica, unde cel mai cunoscut pion al Agenţiei de Con­traspionaj a Angliei este trimis să investigheze moartea unui alt agent britanic. În timpul an­chetei, Bond ajunge la baza subterană a Doc­torului Julius, care desfăşoară un experiment secret, cu scopul de-a pune mâna pe rachete­le de la Cape Canaveral, pentru a le folosi în scopuri diabolice. O producţie foarte modernă, plină de intrigi şi mesaje politice subtile, în care şarmul actorului scoţian Sean Connery şi sexualitatea debordantă a primei Bond Girl, fotomodelul elveţian Ursula Andress, s-au po­trivit perfect cu accesoriile elegante, muzica sofisticată şi replicile cool. Şi acum ne amintim celebra scenă în care senzuala Honey Ryder iese din mare într-un costum de baie alb, sce­nă care a propulsat-o pe Andress, ani la rând, în topul celor mai sexy femei.

parcursul său de până atunci în cine­matografie fiind unul mai mult decât modest. Căci, după o adolescenţă în care a muncit pe brânci pentru a se întreţine singur, lucrând inclusiv ca lăptar în Edinburgh şi apoi ca mo­del pentru Colegiul de Artă, Connery s-a rodat ca actor de filme de categoria B vreme de opt ani, până să ajungă să joace alături de Lana Turner, în 1958, în

, şi a avut de aşteptat alţi patru ani până la celebra replică „Bond, James Bond“. Cum rolul i-a venit mănuşă, producătorii l-au distribuit şi în alte şase producţii ale seriei:

(1963),

(1964),

(1965),

(1967),

(1971) şi

(1983). Pentru o vreme, identificarea cu agentul 007 l-a flatat, iar viaţa de familie pe care o clădea, din decembrie 1961, alături de Diane Cilento şi de fiul lor, Jason, părea să-i ofere un echilibru. Numai că, după cinci ediţii, Connery a părăsit franciza, încercând să-i convingă pe producă­torii de la Hollywood că poate să joace şi altfel de roluri. În absenţa sa, o companie de produc­ţie (alta decât Eon) a lansat o ecranizare după

, cu David Niven în rol principal. Cu toate acestea, el nu şi-a câştigat un loc în pleiada Bonzilor oficiali. Astfel că Eon a con­tracarat alegându-l pe George Lazenby drept cap de afiş pentru

, din 1969. Din păcate, acesta n-a convins, fiind considerat cel mai slab actor care l-a jucat pe Bond. În apărarea sa, Lazenby a spus că el a fost cel care a renunţat la personaj, pentru că era de părere că povestea spionului nu avea cum să mai aibă succes într-o nouă eră, aşa cum era cea a anilor ’70.

Ca să-l convingă să revină, producătorii i-au propus lui Sean Connery un pachet sa­larial colosal pentru acea vreme: 1,25 de mi­lioane de dolari – o sumă cu care scoţianul a intrat în Cartea Recordurilor. Se întâmpla în 1971, pentru Diamonds Are Forever, când Sean făcuse o nouă cucerire, cu un an înainte, pe un teren de golf din Maroc. O chema Micheline Roquebrune, a fost dragoste la prima vedere şi avea să devină, pe viaţă, doamna Connery în cadrul unei ceremonii secrete din 1975. De altfel, scoţianul începuse să simtă că seria de spionaj a devenit pentru el un soi de hobby, ceea ce l-a făcut să refuze cu uşurinţă să con­tinue să mai joace personajul şi să doneze ono­rariul său în scopuri caritabile. O singură dată le-a mai făcut pe plac colaboratorilor săi, în 1983, când a revenit, după 12 ani, în Never Say Never Again, un remake la Thunderball, produs de o companie concurentă.

Pentru a suplini absenţa lui Connery de pe ecrane, producătorii aveau nevoie de un nume la fel de sonor, dar şi cu gesturi la fel de ele­gante şi cu priză atât la publicul masculin, cât şi la cel feminin. Iar prototipul părea că fusese deja preluat de un actor care se făcuse remar­cat într-un serial de televiziune al cărui erou principal era detectivul Simon Templar, ado­rat de femei şi temut de duşmani, creionat de scenaristul Leslie Charteris. Nimeni altul de­cât Roger Moore, pe care telespectatorii îl în­drăgeau de şapte ani în rolul Sfântului şi care părea candidatul ideal pentru continuarea poveştilor lui Fleming. Mai mult, un londonez galant, născut în Stockwell, fiu de poliţist şi fost militar în armata britanică! Cu un aseme­nea CV, Roger Moore a fost „promovat“ peste noapte în gradul de agent secret aflat în slujba Reginei în Live and Let Die – un rol care trebuia să-i parvină încă din 1962, după însăşi dorinţa lui Fleming, dacă n-ar fi fost deja angrenat în proiectul Sfântul.

S-a spus despre Roger Moore că a adus o notă de umor filmelor cu James Bond şi că a fost mai aproape de conceptul original al lui Ian Fleming, decât varianta dură oferită până atunci de Sean Connery. Şi, într-adevăr, tonul seriei s-a schimbat sub egida lui Moore, iar scenariile au fost adaptate personalităţii sale şi capacităţii lui de-a juca. Moore a captivat pu­blicul în şapte filme din serie, faţă de cele şase ale predecesorului său, retrăgându-se după A View to a Kill, în 1985. A fost nu doar cea mai prolifică perioadă a sa, ci şi mai liniştită, din punct de vedere sentimental. Căci, dacă pe platourile de filmare avea să îmbrăţişeze şi să sărute nu mai puţin de 20 de femei, toate una şi una, acasă avea să revină mereu în braţe­le Luisei Matiolli, femeia pentru care a purtat pentru a treia oară verighetă şi singura care l-a făcut tată. De altfel, Luisa avea să fie şi cea alături de care Roger Moore avea să petreacă cei mai mulţi ani, în număr de 27, până la di­vorţul lor din 1996.

În 1987, ştafeta a fost preluată de Timothy Dalton, dar numai pentru două ediţii. Un burlac convins, pe care doar Vanessa Red­grave a reuşit să-l revendice între 1971 şi 1986, şi un britanic din Wales simpatizat de public, care fusese numit, la 16 ani, una dintre speranţele teatrului englez. Ce-l recomanda pentru rolul lui 007? Constituţia atletică, înălţimea de 1,88 m şi experienţa acumulată în filme precum Leul în iarnă (1968), La răscruce de vânturi (1970), Cromwell (1970), Maria Stuart (1971), Permis pentru crimă (1975), În­gerii lui Charlie (1976), Agatha (1979) şi Antoniu şi Cleopatra (1983). Când a debutat în James Bond, în The Living Daylights (1987), lumea încă îl vedea ca Antoniu ori Rhett Butler, şi, deşi iniţial semnase un contract pentru trei apariţii, Dalton a îmbrăcat smokingul lui Bond doar de două ori, după Licence to Kill (1989) revenind la eleganţa ro­lurilor din repertoriul clasic şi din filmele de epocă.

În locul său a fost distribuit Pierce Brosnan, cu patru apariţii la activ, care, pentru unii, este cel mai convingător Bond. Irlandez de origine şi londonez prin adopţie, de la vârsta de 11 ani încoace, Pierce Brosnan părea varianta firească de tranziţie, după Dalton. Înalt, bine făcut, seducător în rolul detectivului Remington Steele, din popularul serial de televiziune omonim, n-a trebuit să depu­nă vreun efort pentru a-şi însuşi personajul lui Fleming în patru dintre pelicule: GoldenEye (1995), Tomorrow Never Dies (1997), The World Is Not Enough (1999) şi Die Another Day (2002). Un gentle­man irezistibil, pe care toate doamnele şi-ar fi dorit să-l consoleze după moartea soţiei lui, Cassandra Harris, care l-a lăsat cu trei copii în grijă. Dar bafta a avut-o Keely Shaye Smith, care l-a luat de soţ în 2001 şi i-a născut alţi doi copii. El a dat startul unei noi ere Bond, aducând francizei un profit de peste 1,4 miliarde de dolari, salariul său dublându-se aproape de fiecare dată şi ajungând, în final, la un cuantum total de 41 de milioane de dolari.

aproape robotizat (trăsături îmblânzite, în viaţa reală, de soţia sa, actriţa Rachel Weisz) – dar pe care Roger Moore îl consideră a fi cel mai evoluat. „Mi-a plăcut

cu Daniel Craig. Este cel mai bun James Bond din istorie. Daniel Craig are cel mai bun fizic şi cea mai bună inter­pretare“, a apreciat Moore în cartea sa,

. Distribuit la 38 de ani în

, după ce-şi trecuse în palmares apa­riţiile în

(2001),

(2002),

(2004) şi

(2005), Daniel Craig se simte ca şi cum Bond însuşi i-ar conduce viaţa. Şi, deşi a încercat să iasă de sub emblema francizei, jucând în

,

şi

– în care a dat frâu adevăra­tului său talent –, actualul promotor al lui 007 vrea să scape de această mască greu de dus. „Mai degrabă sparg paharul ăsta şi îmi tai venele, decât să mai fac un nou Bond“, le-a spus Craig jurnaliş­tilor de la

. „Tot ceea ce vreau este să merg mai departe“, a declarat acesta, în ciuda unei averi de 30 de milioane de dolari, acumulate de pe urma a trei din cele patru filme în care apare:

(2006),

(2008),

(2012) şi

(2015).

Bond Girls. Frumoase, inteligente şi periculoase, ele i-au ţinut piept fermecătorului 007

Ursula Andress (1962), Shirley Eaton (1964), Jane Seymour (1973), Famke Janssen (1995), Michelle Yeoh (1997), Teri Hatcher (1997), De­nise Richards (1999), Sophie Marceau (1999), Halle Berry (2002), Rosamund Pike (2002), Eva Green (2006), Olga Kurylenko (2008), Gemma Arterton (2008) şi Bérénice Marlohe (2012) sunt doar câteva dintre femeile care au participat la aventurile lui Bond de-a lungul timpului şi care s-au lăsat sărutate de actorii şarmanţi care l-au in­terpretat pe agentul 007.

După jumătate de secol, Ursula Andress este conside­rată a fi cea mai sexy fată Bond, dintre toate cele 75 de prezenţe feminine de până acum. Scena care o înfăţişează ieşind din mare, într-un costum de baie alb, este printre cele mai cunoscute din istoria filmului şi a făcut-o celebră în toată lumea. Actriţa a mărturisit că s-a inspirat de la o copertă Playboy, în care modelul Cynthia Maddox purta nişte bikini asemănători. Aşa că, împreună cu actriţa şi fashion designerul Tessa Prendergast Wellborn, a creat celebrul outfit minuscul, care a transformat-o într-un sex-simbol pentru generaţii întregi. Ani mai târziu, cele­brii bikini au fos licitaţi cu 35.000 de lire sterline de către Robert Earl, co-fondator Planet Hollywood, celebrul re­staurant din New York.

Pentru unele fete Bond, însă, rolurile din franciză au fost cel mai sigur paşaport pentru anonimat, vorbindu-se chiar de „Blestemul Bond“. Şi-au asumat nume cu în­cărcătură sexuală, au dat un examen al frumuseţii, nu al talentului, ba mai mult, au îndurat şi ocara feministelor din epocă, după care s-au pierdut în anonimat. Sigur că, din ’90, situaţia s-a schimbat, aducând o dimensiune în plus femeilor Bond: Michelle Yeoh, Halle Berry şi Eva Green sunt în continuare pe marile ecrane, Famke Janssen a fost senzaţia sezonului al doilea din serialul Nip/Tuck, iar Teri Hatcher a revenit în mare forţă în Neveste disperate.

Cât despre Sophie Marceau, actri­ţa preferată a francezilor, despre care producătorul de film Dominique Besnehard a afirmat că „este în­scrisă în genele Franţei, împreună cu Turnul Eiffel şi Johnny Hallyday“, nici nu se pune problema că ar fi pierdut din capitalul de imagine. Probă că, anul aces­ta, o altă franţuzoaică îi va face ochi dulci superspionu­lui: Léa Seydoux. Cel de-al 26-lea film, însă, ne rezervă o surpriză. Avem de-a face cu încă o tentaţie feminină, care nu e nici pe departe o fetişcană. Dovadă că şi seria a ajuns la maturitate, anul acesta vom vedea un altfel de prototip feminin, în interpretarea inegalabilei Monica Bellucci, o italiancă focoasă, fără vârstă şi fără inhibiţii. Sau, aşa cum spune ea, „a Bond Woman, not a Bond Girl“.