EXCLUSIV Jennifer Aniston: „Nu sunt o mironosiţă!”

Actriţa recunoaşte că a renunţat la imaginea ei cuminţică şi susţine că a adoptat, în timp, o atitudine îndrăzneaţă şi că a învăţat chiar să spună bancuri deochiate.

Actriţa recunoaşte că a renunţat la imaginea ei cuminţică şi susţine că a adoptat, în timp, o atitudine îndrăzneaţă şi că a învăţat chiar să spună bancuri deochiate.

După ani în şir de ghinion în amor, care-au urmat divorţului de Brad Pitt, vedeta de 43 de ani pare că şi-a găsit, în sfârşit, fericirea. Jen l-a întâlnit pe Justin Theroux (39) pe platourile de filmare a peliculei „Wanderlust”, în toamna anului 2010. Celebrul cuplu a păstrat discreţia cu privire la idila lor, afişându-se împreună pentru prima dată în iunie 2011, la o petrecere din Los Angeles. Din acel moment, amorezii au fost surprinşi de mai multe ori în ipostaze tandre în public, ceea ce constituie un real motiv de încântare pentru paparazzi, care le urmăresc celor doi actori fiecare mişcare pe care o fac.

Pari acum destul de împăcată cu tine... Jennifer Aniston: Cred că, odată cu trecerea anilor, devii mai împăcat cu felul în care arăţi şi cum te simţi. Începi să ai o atitudine de genul „mi se rupe”. La 20 şi ceva de ani, îţi pasă de felul în care eşti perceput şi îţi doreşti să controlezi tot. Eşti conştient de fiecare mişcare pe care o faci. Pe când acum, lucrurile stau altfel: am parte de mai multă libertate şi de mai mult confort.

Ce lecţii de viaţă ai învăţat până acum?

J. A.: Niciuna nu contează decât dacă te simţi bine. Bineînţeles că nu trebuie să răneşti alţi oameni în tot acest timp. E de la sine înţeles asta...

Această atitudine reiese şi în cele mai recente filme de-ale tale.

J. A.: Acestea sunt avantajele comediilor: să nu-ţi ceri scuze pentru felul în care eşti şi să profiţi de şansele care ţi se oferă. Dar asta nu e valabil numai pentru comedii, de fapt. Când lucrezi la orice gen de film, e bine să te distrezi. Şi asta pentru că e vorba despre meseria noastră, facem zi de zi acestă muncă şi ne ocupă cea mai mare parte a zilei. Aşadar, e de preferat să te simţi bine făcând ceea ce faci.

Ai intrat în pielea unor personaje agresive. Ai împrumutat cumva din agresivitatea lor?

J. A.: Femeile devin tot mai puternice şi li se acordă tot mai multă putere. Ştii, ele nu mai joacă doar rolul unor casnice. Încă de prin anii ’60-’70, a început să se schimbe viaţa femeilor. Ele au mai multe responsabilităţi, dar şi mai multe câştiguri. Nu ştiu dacă asta se numeşte agresivitate. Agresivitatea are o conotaţie negativă. Eu le-aş denumi doar puternice pe aceste femei. Şi sunt sigură că bărbaţii au o problemă cu asta. Ei îşi doresc ca femeia să fie tăcută şi supusă. Dar cred că noi câştigăm pe zi ce trece tot mai multe drepturi. Dar, chiar şi cu această egalitate, e în continuare dificil să obţii un rol bun într-o comedie, atunci când eşti femeie.

O situaţie asemănătoare cu cea din „Bridesmaids”, nu?

J. A.: Exact! Bărbaţii pun mâna pe roluri bune. Toţi cei ca Adam Sandler, Ben Stiller şi Jim Carrey au prioritate, ca să zic aşa. Deci e bine să mai avem de-a face şi cu câte o femeie puternică.

Personajul tău din „Horrible Bosses” spune bancuri deochiate. Ai face aşa ceva şi-n realitate?

J. A.: Bineînţeles că da! Adică nu spun lucruri fără perdea în faţa unor oameni pe care nu-i cunosc. Dar mai spun şi eu bancuri deochiate din când în când. Nu sunt o mironosiţă.

Spune-mi, te rog, un banc!

J. A.: A, nu, n-am unul pregătit.

Cum procedezi când trebuie să filmezi o secvenţă deochiată: îţi previi familia?

J. A.: Nu. Nu mai trebuie să le explic lor nimic. Oricum o vor aprecia şi ei la un moment dat. Se vor distra pe seama ei. Mai ales tatăl meu.

Înjuri vreodată?

J. A.: Bineînţeles! Şi chiar îmi face plăcere! Trebuie să recunosc că „f...” e înjurătura mea preferată. E bună de tot!

Şi mai adaugi ceva după ce spui acest cuvânt?

J. A.: Nu, e suficient „f....”.

Nu te cenzurezi nici când vine vorba să spui un banc adresat bărbaţilor, ca în „Horrible Bosses”?

J. A.: Nici vorbă! Mă simt confortabil şi în compania bărbaţilor, şi alături de femei. Nu mă gândesc la sexul pe care-l am. Nu ţi se pare şi ţie că mă pot comporta ca un tip de treabă?

Da, cum să nu?! Eşti... un „tip”... foarte frumos! Ai şef în viaţa de zi cu zi?

J. A.: Sunt propriul meu şef!

Ţi-ai deschis părul după ce te vopsiseşi brunet pentru un film. Ţi-a plăcut schimbarea de look?

J. A.: La nebunie! Şi m-am zbătut destul de mult ca să mi se permită acea schimbare de înfăţişare. Ne-am cam ciondănit pe acest subiect. Producătorii nu voiau ca eu să port o perucă, ci îşi doreau să-mi păstrez imaginea. Sau, cum s-au exprimat ei: „Vrem să arăţi ca Jennifer Aniston!” Ei nu voiau să-şi asume riscuri. Dar eu am insistat şi mi-am schimbat look-ul până la urmă.

Ţi-ai schimbat nuanţa părului, dar tot bine arătai. Ai fi dispusă să te urâţeşti de dragul unui rol?

J. A.: Bineînţeles că da! Trebuie numai să le laşi oamenilor timp să se obişnuiască cu schimbarea imaginii. Astfel, ei îşi vor da seama că există mai multe aspecte ale tale. Tocmai de-asta e important pentru mine să demostrez că pot fi flexibilă în gândire. Trebuie să-mi dau şi eu seama ce altceva mai este de explorat pentru mine. Oportunităţi există cu duiumul, la fel şi personaje nebunatice şi scenarii pentru ele. Iar asta e distractiv!

Te percepi mai mult ca „adorata Americii” sau ca un sex simbol?

J. A.: Nici, nici. Nu-mi place să fiu etichetată în niciun fel. Pur şi simplu trăiesc şi eu pe lumea asta şi iau lucrurile pe rând.

Poate că eşti şi una, şi alta.

J. A.: Da, cine ştie?! Mulţumesc!