François Mitterrand – Păcatele fostului preşedinte francez FOTO
Libération spune despre primul preşedinte socialist al Franţei că a iubit, în egală măsură, puterea, femeile şi literatura. Şi, deşi a dus o viaţă dublă, nu a recunoscut acest lucru nici chiar pe patul de moarte.
A fost şi admirat, şi contestat. Şi popular, şi populist. Şi vizionar, şi conservator. Ca şef de stat, i s-a reproşat că se comporta ca un monarh, că avea viziuni de dreapta şi că avea un trecut colaboraţionist, că a înlesnit afaceri cu statul, că ar fi vrut să întârzie unificarea Germaniei şi că a tolerat asasinatele din Algeria şi Rwanda. Ba chiar şi că ar fi primit finanţare de la Nicolae Ceauşescu pentru cea de-a doua campanie prezidenţială! Cu toate acestea, tot el a fost iniţiatorul „democratizării“ lui Mihail Gorbaciov şi configurării actualei Uniuni Europene. Şi, într-un final a fost privit ca un mare om politic francez, egalul predecesorului său, generalul Charles de Gaulle. Dar dualismul l-a urmărit şi dincolo de culisele Palatului Élysée, în viaţa privată trăind un alt paradox.
Născut la Jarnac, Charente, în vestul Franţei, pe 26 octombrie 1916, François Maurice Adrien Marie Mitterrand a avut o copilărie privilegiată, fiind al doilea dintre cei opt copii ai unei familii de mici burghezi provinciali. Bunicul său, tata Jules cum îl numea el, deţinea mai multe case în Jarnac, dar şi o proprietate în La Treilles, unde cultiva viţă-de-vie pentru oţet şi coniac. O mică afacere de familie pentru care tatăl său, Joseph Mitterrand, lăsase ingineria feroviară şi postul de şef de gară pentru a o conduce. Iar mama sa, Yvonne Lorrain, o catolică foarte strictă, stabilise să-şi lase copiii în grija bunicilor.
„Îmi petreceam mult timp în podul cu fân, de unde se vedea până departe. În interiorul meu, ţineam predici unui popor invizibil. De atunci mă vedeam şef! Mă visam orator, ministru, eliberator“, avea să-i recunoască el lui Jacques Attali, pentru volumul biografic François Mitterrand, aşa cum a fost. Meditat până în clasa a VI-a în particular, a fost trimis apoi la un internat preoţesc din Saint-Paul din Angoulême, unde şi-a dezvoltat gustul pentru religie şi literatură. Iar în ’34, a ajuns la Paris, unde a obţinut o licenţă în drept şi litere, dar şi o diplomă în ştiinţe politice.
După declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, la nici 23 de ani tânărul Mitterrand a fost mobilizat în septembrie 1939 în Alsacia, rănit la Verdun în iunie 1940 şi apoi luat prizonier de nemţi la Luneville. După 18 luni de captivitate şi două tentative de evadare, a reuşit să fugă în decembrie 1941, alăturându-se pentru un an regimului de la Vichy (ulterior denunţat pentru colaboraţionism cu Germania Nazistă!) şi apoi Rezistenţei franceze, până în 1943 – o perioadă în care a legat o strânsă prietenie cu scriitorul Albert Camus, care i-a dedicat un exemplar din volumul său, Justes.
De altfel, François era un cititor înveterat, dar în raniţă nu avea decât un singur volum, Terre des Hommes de Antoine de Saint-Exupéry, pe care i-l dăduse sora lui la plecarea pe front. Peste ani, avea să-şi creeze o bibliotecă valoroasă, cu ediţii princeps, cărţi de istorie, dicţionare şi volume despre viaţa lui Bonaparte, idolul său.
În aceşti ani tulburi, când era trimis în misiuni sub acoperire în Alger (1943) şi la Londra (1944) şi folosea numele Morland, a trăit şi prima lui iubire: Danielle Gouze, fiica unui învăţător de provincie, dar o vajnică luptătoare a Rezistenţei franceze la cei 20 de ani ai săi. S-au căsătorit în octombrie 1944, la numai trei luni după ce s-au cunoscut, şi până la finalul războiului li s-a născut şi primul copil, Pascal, pe care însă aveau să-l piardă după alte trei luni. Lui i-au urmat alţi doi băieţi, Jean-Christophe (n. 1946) şi Gilbert (n. 1949).
Tot spre finalul războiului, Mitterrand a ajuns în anturajul generalului Charles de Gaulle (şeful guvernului francez aflat în exil la Londra), căruia i-a făcut cunoscută noua lui organizaţie de foşti prizonieri de război. Era primul semnal că avea de gând să se afirme politic! Şi avea doar 28 de ani când de Gaulle l-a învestit în primul guvern provizoriu de după eliberarea Parisului, ca secretar general pentru prizonierii de război, deportaţi şi refugiaţi.
După semnarea păcii, Mitterrand a aderat la mişcarea de stânga, din 1947 ocupând în nenumărate rânduri funcţia de ministru ori de secretar de stat şi fiind timp de două decenii senator de Nièvres. Iar, odată cu revizuirea Constituţiei din 1962, care stabilea alegerea şefului de stat prin vot universal, a ţintit fotoliul prezidenţial. După ce a fost înfrânt de generalul de Gaulle în 1965, apoi de Valéry Giscard d’Estaing în 1974, a treia încercare a fost cu noroc. Şi nu doar pentru un mandat, ci pentru două mandate lungi de câte 7 ani, din 1981 şi până în 1995!
Se spune despre Mitterrand că avea comportamentul idolului său, Bonaparte, şi în ceea ce privea treburile statului, dar şi într-ale poveştilor de budoar. Şi că, aşa cum a cucerit puterea, aşa le cucerea şi pe femei, din vorbe. De altfel, a avut o lungă listă de iubite, pe durate pe lungi ori mai scurte (ar fi avut-o în braţe şi pe faimoasa Dalida!) şi le spunea frecvent apropiaţilor că: „Nu poţi să ai toate femeile, dar trebuie să încerci!“. De la aventuri de o noapte prin sediile partidului, seduse în campanii electorale sau în diverse vizite politice, şi până la legăturile extraconjugale, Mitterrand şi-a făcut un renume de Cassanova. Până şi Margaret Thatcher îl aţâţa cu inteligenţa ei şi şarmul englezesc, cu „ochii ei de Stalin şi vocea sa de Marilyn Monroe“. Unde mai pui că avea patru asistente, printre care şi Ségolène Royal – fosta soţie a viitorului preşedinte François Hollande.
Printre cucerile pasagere, în 1961 a cunoscut-o pe o plajă pe Anne Pingeot, fiica unui bogat om de afaceri, care studia atunci la Paris. Ca şi el, provenea dintr-un mediu burghez, era pasionată de artă şi lectură. În plus, era subţirică, brunetă, cu ochii verzi, foarte veselă şi cu un zâmbet încântător. Ea avea 19 de ani, el 47, era căsătorit, avea doi copii şi niciodată nu s-a pus problema să-şi părăsească soţia. Sub nicio formă! „El nu-şi abandona niciodată alegerile. Danielle a fost o alegere şi nu avea cum să o abandoneze“, explica Anne într-un interviu pentru Paris Match. Iar la mijloc era şi moartea micuţului Pascal: „A pierde un copil duce, cu siguranţă, la o legătură indestructibilă între un bărbat şi o femeie“.
Cu toate acestea, relaţia lor infamă avea să dureze 32 de ani şi, după ce în 1974 li s-a născut şi o fiică, Mazarine, Anne avea să reprezinte cealaltă familie a lui. Neoficială, desigur. A fost cel mai bine păzit secret al Franţei şi niciun jurnalist nu a îndrăznit să scrie despre povestea lor de dragoste, cât timp Mitterrand s-a aflat la Élysée.
De-abia după ce el s-a retras la Nièvres, în ultimele săptămâni de mandat, când cancerul de prostată care-l supăra de 14 ani începuse să-i mânânce şi ultimele resurse de viaţă, François nu s-a mai ascuns (dar nici n-a făcut public). Iar după moartea sa din 8 ianuarie 1996, grăbită se pare de o injecţie letală (Ultimul tabu. Revelaţii despre sănătatea preşedinţilor), a fost dezvăluită şi adevărata magnitudine a ataşamentului său faţă de Anne, descrisă în cele peste 1.200 de scrisori de dragoste pe care i le-a trimis şi pe care editura Gallimard le-a reunit într-o carte, Scrisori către Anne.
„Anne, dragostea mea, te voi iubi până ce voi sfârşi. De cum te-am întâlnit, am înţeles că voi pleca pentru un lung voiaj“, îi scria în 1964. Iar trei decenii mai târziu, dragostea lui era intactă: „Fericirea mea este să mă gândesc la tine şi să te iubesc“, îi scria în ultima scrisoare, care se încheia cu: „Tu ai fost şansa vieţii mele. Cum să nu te iubesc şi mai mult?“. O dragoste pe care până şi Danielle a înţeles-o, de vreme ce la funeralii a acceptat ca ea şi cu Anne să urmeze împreună sicriul acoperit de drapelul Franţei.
Foto: Getty Images, www.francoismitterrandicietmaintenant.com