INTERVIU Simona Pătruleasa: „N-am cum să fiu o mamă severă“

De când e mamă, ecuaţia fericirii ei s-a schimbat complet. Iat-o dincolo de pupitrul de ştiri şi de hainele business la o partidă de joacă în aer liber cu fiica ei.

Am prins o zi cu soare mult, în care am profitat din plin de atracţiile parcului Miramagica din Herăstrău. Ne-am dat cu trenuleţul, ne-am urcat şi în lanţuri, am făcut o tură cu roata mare şi am vrut să vedem cum e şi cu bărcuţa cu delfini. O oră de joacă cu Simona şi cu Ingrid, aşa cum se petrece ea în mod normal, de vreo cinci ani şi jumătate încoace. E adevărat că din cadru a lipsit Sabin, dar soţia şi fiica lui i-au făcut deja un portret, ca şi când ar fi fost acolo. Să vă mai spun că m-am simţit ca la „Copiii spun lucruri trăsnite“? Vedeţi mai jos de ce.

Cum este Ingrid la aproape 6 ani? Simona Pătruleasa: E foarte năzdrăvană, pusă tot timpul pe şotii. Mai nou, e cochetă, vrea să-şi aleagă singură hăinuţele... Are o personalitate extraordinară, dar ne descurcăm. (râde)

Cred că e specific fetiţelor de vârsta ei.

Nu, cred că mă depăşeşte, sincer! (zâmbeşte) Cred că are legătură cu pasiunea ei pentru culoare, pentru artă. De mică pictează, colorează, desenează foarte mult.

Mai mult de la soţul meu, el desenează mai frumos decât mine.

Ba nu, tata desenează atât de urât!

Simona: (către Ingrid) Nu, mama, el desenează mai frumos decât mine. Oricum, a luat câte ceva de la fiecare.

Hotărârea, încăpăţânarea ar spune unii (zâmbeşte), îndemânarea – nu neapărat talentul, pentru că eu nu sunt aşa de talentată la pictură, la mine a ţinut mai mult de dorinţa de a învăţa şi de exerciţiu. Eram foarte harnică la capitolul ăsta, stăteam şi lucram la un tablou şi zece ore fără oprire, până vedeam rezultatul dorit. De la Sabin, însă, văd că Ingrid a preluat spiritul activ, iar acum face şi sport, tenis şi înot. Eu am învăţat să înot foarte târziu, cam prin clasa a opta , şi de-asta mi-am dorit foarte mult ca ea să ştie să înoate şi să nu fie în pericol niciodată. Nu ştiu dacă va ajunge să facă performanţă, deşi eu, una, mi-aş dori, pentru că sportul înseamnă sănătate, iar copilul devine mult mai organizat, mai disciplinat.

Din spusele părinţilor mei, eram foarte cuminte, foarte liniştită şi mereu dornică să-i ajut pe alţii, mai ales pe fratele meu, care e mai mare cu un an decât mine – mă comportam ca şi cum eu aş fi fost sora cea mare. (râde) Nu era o problemă când trebuia să mă trezesc devreme să mă duc la şcoală. Eram o hărnicuţă, un copil foarte ascultător, foarte cuminte şi organizat.

Bineînţeles! Şi când plecăm cu maşina, ca să nu ne plictisim, jucăm Fazan cu personaje Disney. Dar cel mai bine se descurcă tot tati la capitolul ăsta, pentru că ei doi joacă de-obicei. Tati, de altfel, a şi inventat acest joc. Până acum ne-am uitat la toate filmele Disney, avem acasă peste 200 de casete. Iar când Ingrid avea câteva luni, era pasionată de Garfield. Acum se uită la Mr. Bean, la Pantera Roz...

Unul real? Nu, tati nu e de-acord să stăm cu animale în casă, pentru că nu avem o curte.

Ingrid: Eu nu mi-aş dori, pentru că face păr prin casă.

Da, tot de la tati! (râde) El e cu curăţenia, cu disciplina... Dar dacă o să avem o curte, aşa cum eu îmi doresc foarte mult, aş vrea să am doi căţeluşi, Pongo şi Perdy, ca cei din „101 Dalmaţieni“.

Ingrid: Eu dacă aş avea curte, mi-aş lua căţel, dar nu dalmaţian, ci unul într-o singură culoare.

Simona: Bine, mie îmi plac foarte mult dalmaţienii.

O, în fiecare zi spune câte ceva trăsnit. Putea să participe cu succes la emisiunea „Copiii spun lucruri trăsnite“.

Eu aş câştiga!

Da, ai fi campioană! (râde) În fiecare zi ar lua trofeul!

Aproape deloc, pentru că nu mai am timp nici pentru prietenele pe care le am deja. Când Ingrid era la grădiniţă, în cele două-trei ore pe care le aveam la dispoziţie mă mai întâlneam cu fetele, dar şi atunci destul de rar, pentru că în orele respective mă mai duceam şi la coafor, la cumpărături... Acum, ne mai întâlnim doar în weekend cu prieteni care au şi ei copii.

Cred că am devenit foarte pretenţioasă, din multe puncte de vedere, perfecţionistă şi uneori nu e atât de bine. Unii spun că odată cu vârsta devii dificil şi eu nu vreau să devin dificilă. Dar recunosc că cel mai bine mă simt când suntem toţi trei, când ne petrecem timpul împreună, ieşim la film, mergem în parc...

Aoleu, mă uit rar în oglindă! (râde) Mă uit o dată înainte să intru la serviciu şi cinci minute înainte să ies din casă, ca să fiu în regulă. Referitor la femeia pe care o văd când mă privesc în oglindă, acum, că o am pe Ingrid, sunt şi fizic, şi psihic împlinită. Am senzaţia că nu-mi mai trebuie nimic. Dacă înainte m-ar fi încântat anumite lucruri, acum toate au luat o cu totul altă întorsătură. Dacă mă duc să cumpăr ceva, mă duc pentru că am nevoie de acel ceva. Nu-mi mai place nici să merg la cumpărături, mi se pare o corvoadă. Dacă îmi iau ceva, îmi iau de pe internet, ca să nu mai pierd vremea prin magazine şi ca să pot sta mai mult cu Ingrid. Poate că multă lume ar putea spune că e greşit şi că nu mai îmi ofer mie timp, dar eu asta simt acum, asta mă împlineşte şi mă face fericită.

Da, nu există ceva mai frumos, chiar dacă de multe ori este foarte greu şi cu multă oboseală...

Da, am trecut prin momente grele, am pierdut o sarcină, l-am pierdut pe unchiul meu... A fost crunt, dar Sabin mi-a fost mereu alături, iar credinţa nu m-a lăsat să disper. În rest, chiar nu s-a întâmplat nimic de netrecut, care să ne distrugă relaţia sau care să ne scoată din normalitatea noastră. Din tot ce s-a scris urât despre noi mai mult de jumătate nu a fost adevărat, s-a exagerat, iar de cele mai multe ori dacă mă anunţă cineva că s-a scris ceva despre noi, nici măcar nu citesc, pentru că am învăţat să mă detaşez. Nici măcar nu discutăm despre astfel de lucruri. Acum, să nu înţeleagă cineva că noi nu certăm niciodată sau că nu ne contrazicem. Cele mai multe dintre discuţiile noastre sunt legate de copil, eu ştiu, de aerul condiţionat – „mie mi-e frig“, „mie mi-e cald“... Nu cred că există oameni care să fie de-acord în toate. E normal, suntem firi diferite. Se spune că există un prag la fiecare trei ani, noi am ajuns la 13! Şi, odată cu vârsta, am devenit şi mai echilibraţi.

Vai, ce emoţii am! Fiecare serbare îmi dă nişte emoţii de parcă ar intra la facultate! (zâmbeşte) Am înscris-o la o şcoală de stat şi sper să se adapteze uşor, să-i placă şi să avem norocul să întâlnim o doamnă învăţătoare pe sufletul nostru, care să fie compatibilă cu Ingrid şi care să iubească copiii, în primul rând. Dar am mari emoţii! Chiar îi spuneam soţului meu că probabil că n-o să mă pot abţine să plâng. Mi se pare incredibil că am ajuns deja cu ea la şcoală. Nici nu ştiu când au trecut anii!

Da, mi-aduc aminte de vremea în care eram învăţătoare şi mă aşteptau copiii în clasă, mi-aduc aminte de mine când eram elevă... Şi chiar am amintiri frumoase! Deşi erau alte timpuri şi nu aveam de toate cum au copiii acum, am avut o copilărie foarte frumoasă şi fericită şi mi-aduc aminte cu drag de învăţătoarea mea, care era o doamnă extraordinară şi care locuia pe stradă cu noi, în Vâlcea. Era o învăţătoare tânără, pe care am iubit-o extrem de mult. Şi de-asta spun că e foarte important cadrul didactic, pentru că dacă iubeşte copiii şi ştie să şi-i câştige, să-i înţeleagă şi să se apropie de ei, atunci nu are cum să nu fie bine. Sper să am acelaşi noroc în toamnă, cu Ingrid.

Da, dar să ştii că nu e atât de uşor să aplici pe copilul tău. Mi-era mult mai uşor să lucrez cu alţi copii decât cu propriul copil. Pare că e uşor, dar nu este, pentru că te impui altfel, fiind copilul tău. Când eram eu învăţătoare, copiii mă iubeau şi pentru faptul că eram foarte tânără la vremea aia, şi pentru că aveam alte metode, abia ieşisem de pe băncile şcolii... De-atunci s-au mai schimbat generaţiile, copiii sunt altfel. Sper să mai existe cadre didactice care să aibă aceeaşi pasiune.

Mai exigent, deşi n-ai spune, pentru că din primele zile de viaţă ale lui Ingrid el i-a făcut baie, el îi face şi acum... Când eu lucram în weekend, ei rămâneau singuri, fără bonă, fără bunici sau alt ajutor şi el se descurca mai bine decât o femeie: îi făcea mâncare, o spăla, îi spunea poveşti, colorau împreună... De când lucrez în timpul săptămânii, suntem toţi trei în weekend, aşa că tot el face multe din lucrurile astea. Dar acum este mai exigent, pentru că e normal să fie cineva mai autoritar în familie, ca să păstrăm echilibrul. (zâmbeşte) Mă critică, uneori, că sunt mult prea permisivă – şi îi dau dreptate! Dar atât de mult mi-am dorit-o pe Ingrid şi atât de greu a venit, încât n-am cum să fiu o mamă severă. Eu am altă metodă, consider că e mai bine să-i explici de zece ori copilului, decât să recurgi la vorbe dure.

Dar tata explică!

Tata explică, aşa este – nu mai trage cu urechea!

Şi tata e cel care poate să decidă.

Da, da, tata decide! (zâmbeşte)

A, dacă n-au exagerat şi nu ne-au divorţat de o sută de ori! Ştii şi tu că titlurile astea vând cel mai bine şi n-am fost numai noi vizaţi. Dar poate că acum au înţeles că suntem într-adevăr o familie. Suntem împreună de 13 ani, luna viitoare facem 9 ani de când ne-am căsătorit. Nici mie nu-mi vine să cred că sunt atâţia ani! Iar la anul, când vom împlini 10 ani de căsnicie, am zis că o luăm pe Ingrid să o ducem să vadă unde ne-am căsătorit, în Capri.

Numai dacă vreau şi eu! Şi numai dacă mă duceţi şi în Dubai!

Da, am fost în Dubai şi îi place ei mult acolo.

Chiar îmi doresc să ne fie ca acum şi să ne fie părinţii sănătoşi, pentru că sunt la vârsta la care încep să apară unele îngrijorări şi vrem să ne fie alături mulţi ani de aici încolo, lucru pentru care mă rog în fiecare zi. Nu-mi doresc lucruri materiale, nu-mi doresc absolut nimic. În fiecare de zi mă gândesc să ne fie bine ca acum.

Foto: Sorin Stana; stilist: Madena Pasăre; vestimentaţie: Ermanno Scervino, Dolce & Gabbana, în galeriile JW Marriott, Aldo, Next; hair style: Elena Nadolean, Gett's Artistic Team; locaţie: mulţumim MiraMagica, şos. Nordului, nr. 7-9, sector 1, Bucureşti