INTERVIU SPEAK & ŞTEFANIA: "Vorbim orice unul cu altul"

25 noiembrie 2017   News

Şi el, şi ea simt că sunt cei mai buni prieteni. Asta dincolo de pasiunea evidentă dintre ei. Despre povestea lor frumoasă de iubire, care s-a născut neaşteptat şi care i-a făcut să se reinventeze, ne-au vorbit deschis chiar în locul în care s-au cunoscut...

Ea are 21 de ani, el are 31. O diferenţă de vârstă care aş zice că nu se simte deloc în cuplul pe care-l formează. Dar se simte în studioul de înregistrări, acolo unde Ştefania încă are multe de învăţat din anii lui în plus de muzică. E un timp pe care Speak i-l dă Ştefaniei cu nişte cuvinte de mentor îndrăgostit care mi-au plăcut mult: „Proiectul ei muzical mă interesează acum mai mult decât proiectul meu“, spune el. De fapt, cumva, la ei totul este despre timp. Au tot timpul din lume în faţă. Petrec tot timpul împreună. Aşa se şi numeşte primul lor duet... Care începe exact cum mi se pare că e povestea lor acum: „Eram suflete pereche/Ne completam unul pe altul, nu aveam secrete...“ Mai departe, povestea spune că, dacă la începutul iubirii cânţi o piesă despre despărţire, s-a spart ghinionul!

Cum v-aţi cunoscut? Ştefania Era prin primăvară. Ne-am văzut chiar aici, în Gaia, unde facem pozele. Ne ştiam din vedere, dar atunci ne-am şi cunoscut... Şi chiar de atunci au început să se întâmple lucrurile între voi? Nu. Am devenit prieteni şi, treptat, au început să se lege lucrurile între noi. Nu avem o zi anume în care am început să fim împreună, pe care să o aniversăm. S-a întâmplat pe parcurs... Pe vlogul tău, Speak, aţi făcut materiale în care eraţi doar prieteni? Sau acele materiale au început când eraţi un cuplu? Te întreb fiindcă mulţi aşa cred, că eraţi o pereche, dar nu voiaţi să spuneţi. Speak Nu, am făcut multe materiale când eram doar prieteni. Şi aţi ales să lăsaţi speculaţiile şi să vorbiţi atunci când v-aţi simţit voi pregătiţi. Da, trebuie să-ţi asumi lucrurile. Şi nu ţi le poţi asuma până când nu eşti sigur de acel ceva. Eu, cel puţin, fiind şi în atenţia oamenilor, nu mă pot grăbi. Cu atât mai mult cu cât despre mine s-au tot comentat lucruri. De mine s-a spus în presă şi că am fost cu Nicole Cherry... (râde). Iar clipul Libelula s-a întâmplat tot când eraţi prieteni... Da. Lucrurile au evoluat chiar când filmam acele episoade de vlog. Şi de-atunci, tu, Ştefania, ai primit această etichetă – Libelula. Care îţi place sau nu? Ştefania Nu-mi displace, dar mi-aş dori să se renunţe la ea, uşor. Ştiu că o să existe încă mult timp de acum încolo. Multe persoane care au luat contact cu mine de curând mă ştiu ca Libelula, nu ca Ştefania. Speak Nici mie nu-mi place să ţi se spună aşa, dar, totuşi, Libelula e ceva drăguţ. Ce ţi-a plăcut prima oară la ea? Presupun că fizicul...

Nu minţi!

Să zicem... Îmi place că e umană. Nu e divă. Nu e intangibilă.

Nu, nu. Nu are o atitudine de divă. E naturală.

Pentru că mie îmi place să fiu copil, să mă alint, de-asta nu se simt. Dacă aş fi prea sobru...

Cam tot ce mi se întâmplă frumos în momentul actual este datorită lui.

Nu m-a luat. Mă băgam cu forţa. (râde)

Dar aşa am văzut că e carismatică şi că o iubeşte camera. Şi apoi am descoperit şi că poate cânta.

El, de fapt, aşa a intrat în vorbă cu mine. Mi-a comentat la un instastory pe care-l făcusem eu pe contul meu, în care lălăiam ceva. Şi el mi-a scris: „Nu-i rău deloc“.

Da, cred.

Ştiu eu sigur. (râde)

Noi am tot făcut coveruri. Dar, la un moment dat, nu mai aveam răbdare şi am zis: „Hai odată să facem o piesă...“. Şi am cumpărat un instrumental de la nişte băieţi din Cehia, o prietenă a scris versurile şi am înregistrat piesa foarte repede. Clipul l-am filmat cu alţi prieteni la Chişinău. Lucrurile s-au legat rapid. Eu aveam de mult în cap asta cu Drinking about you, de ani de zile. Şi asta a fost prima indicaţie pe care i-am dat-o prietenei care a scris versurile: să folosească expresia asta. Că e un joc de cuvinte mişto.

Da. O cântă în concertele mele, unde ea e special guest. Ea, fiind la început de drum, mai are de învăţat şi de exersat. Iar acum şi-a dat seama că nu e uşoară treaba asta cu cântatul.

Eu n-am avut emoţii. N-am avut nici la probe, înainte de prima apariţie în concert. I-am şi spus: „N-am emoţii!“.

Am fost surprins. Mă tot gândeam: „Băi, dacă n-are emoţii, nu-i bine...“. Eu şi acum am. Sunt zece ani de când urc pe scenă şi, înainte de fiecare concert, am emoţii.

Asta până în momentul în care a trebuit să urc pe scenă. Când mi s-au înmuiat genunchii!

Dar ea acum e în proces de evoluţie. Învaţă să cânte. Ia lecţii de canto. Şi învaţă tot ce înseamnă această trecere, pentru că până acum, ca dansator, lucrurile stăteau altfel: era în spate, ştia că atenţia publicului e asupra artistului.

Nu. Când eram mică, ce-i drept, eram mereu cu deodorantul în mână şi cântam în faţa oglinzii. Ştiam că am voce... Doar că nu-mi imaginam că o să ajung vreodată pe scenă şi că n-o să mai fiu eu în spatele cuiva, să fie alţii în spatele meu şi să depindă totul de mine.

De-asta i-am şi spus să vină cu mine în concerte, pentru că asta e cea mai bună şcoală: practica. Iar acum cântă, dar şi dansează în continuare. Ea chiar poate să fie one woman show, poate să danseze, să cânte, are carismă, are tot pachetul, dar trebuie să-l şlefuim. Iar cea mai bună şcoală este să meargă cu mine, să vadă cum e. Aşa va fi pregătită atunci când va avea ea propriile concerte.

Neaşteptată. Intrarea mea e mereu pe piesa lui, Libelula. Şi până atunci el are câteva piese. Iar când intru eu, simt şi simte şi el publicul, fără să-l vadă, că reacţionează bine.

E un chip fresh în industria asta şi multe femei o plac. Are multe reacţii bune din partea publicului feminin, ceea ce-i foarte greu, fiindcă ştim că femeile sunt mai răutăcioase decât bărbaţii.

Dacă-ţi vine să crezi, mai degrabă am reacţii negative din partea bărbaţilor, decât din partea femeilor. Nu mă văd atât de frumoasă bărbaţii cât mă văd femeile. Sau văd defecte la mine bărbaţii şi femeile, nu. Probabil că pentru bărbaţi sunt prea copilăroasă, mă alint prea mult.

Şi eu tot încerc să-i explic să se păstreze aşa cum e, naturală, cu tot cu defecte. Pentru ca oamenii să poată intra în conexiune cu tine, trebuie să fii tu. Nu trebuie să schimbi nimic, chiar dacă ai defecte.

Deloc. Din contră! Comentariile negative îmi dau mai multă putere.

Da, am dansat pentru majoritatea artiştilor de top de la noi. Am fost dansatoare pentru What’s UP, am apărut în clipurile Innei, ale lui Smiley. Şi în concertele lui...

Dansez de mică, am şi predat în oraşul meu, Galaţi. Apoi, ca orice dansator, îţi doreşti să lucrezi cu un artist. După ce m-am mutat în Bucureşti, o prietenă bună de-ale mele, cu care lucrez şi acum la concertele lui Speak, m-a contactat pentru un clip al Elenei Gheorghe. Apoi producătorului Elenei Gheorghe i-a plăcut de mine, m-a chemat la mai multe clipuri şi aşa am început să lucrez cu diverşi artişti.

Sunt cei mai mândri.

Da, piesa o scrisesem acum vreo cinci ani... Şi am redescoperit-o. Eu am multe melodii scrise şi lăsate în sertar. I-am arătat ei piesa, i-a plăcut mult, apoi am tras vocile. Şi sigur nu va rămâne singura noastră piesă împreună.

Eu mă cam enervez, ce-i drept. Mai ales atunci când îi spun că ceva nu e bine şi ea zice: „Dar dacă mie-mi place...“.

Eu am nevoie să-mi explice ce anume nu e bine. Nu doar să dea verdictul că nu e bine.

E greu de explicat, fiindcă noi cântăm în registre diferite. Dar mă enervez, fiindcă vreau să iasă perfect, deşi ştiu că nu se poate.

Eu n-o să ating perfecţiunea niciodată? Ba daaa! (râde)

Stai liniştită, că n-o s-o atingi!

Nu ştiu dacă e foarte sănătos, dar deocamdată nu simţim nimic toxic, ba chiar ne vine să facem şi mai multe lucruri împreună. Avem un drive... Ea mi-a redat foarte mult entuziasmul, pe care îl pierdusem vizavi de lansări de piese, de compoziţii. Am compus pentru cei mai mari artişti, pentru cei mai mici, am trecut prin toate în muzică. Dar, de când a apărut ea şi mă ocup de proiectul ei, am mai mult chef de muzică. Acum mă gândesc mai mult la proiectul ei, decât la al meu.

Să nu mai pun la suflet orice. Eu mă enervez foarte repede, empatizez mult cu oamenii din jur şi mă consum atunci când lucrurile nu ies aşa cum vreau eu.

El se enervează foarte uşor din orice şi îşi strică starea. Eu trăiesc în bula mea şi las doar ce vreau eu să pătrundă acolo.

Stau şi mă gândesc că aşa eram şi eu la 20 de ani, nu mă interesa ce e în jurul meu.

Ideea e că eu conştientizez că sunt aşa. Şi chiar aşa vreau să fiu: în bula mea roz şi să intre doar ce vreau eu acolo - doar energia pe care-o vreau eu, doar oamenii pe care-i vreau eu.

Nu se pot compara lucrurile. Dar e prima oară când pot să fiu eu însumi într-o relaţie. Şi mi se pare că ea e cel mai bun prieten al meu. Pot să-i spun orice.

Şi eu simt la fel.

El se alintă, uneori, foarte mult.

Ea se alintă, uneori, foarte mult. Şi, recunosc cu mâna pe inimă, că-mi mai pierd răbdarea câteodată. (râde)

Ioana Alina Avram

Mai multe