Iris Şerban, un designer român de succes!

O cheamă Oana, de fapt. Iris este numele fiicei sale. Cea dintâi, căci pe Oana am găsit-o mun­cind la atelier cu un spor remarcabil, deşi e în­sărcinată în luna a opta. Aşteaptă a doua fetiţă, iar dacă prima i-a inspirat numele brandului, cea de-a doua probabil îi va conduce afacerea. Nimic n-o ţine departe de atelierul său pe Oana. Aşa se întâmplă când e pasiune. Chiar şi acum se în­tâmplă să plece spre acasă abia pe la 11 noaptea, îmi mărturiseşte ea, cu privirea sa de războinică nordică. E ceea ce-mi inspiră frumuseţea ei şi, de altfel, ceea ce a imprimat şi creaţiilor sale: un mix cuceritor de duritate şi fragilitate. Asta şi pentru că, aşa cum spune chiar ea, fiecare cre­aţie a ei a fost mereu gândită pe o temă născu­tă sau inspirată din tot ceea ce a consumat-o în viaţa reală. „Creaţia pentru mine e un antidot. Alin Gălăţescu mi-a spus, la un moment dat, că poveştile mele din fiecare show par că-şi au ră­dăcinile în trăiri de-ale mele din trecut... Şi aşa şi e. De fiecare dată când termin o colecţie, simt că mă eliberez de anumite trăiri, fie ele negative sau pozitive. De multe ori sunt drame, pentru că asta e, cu toţii trecem prin ele. Creaţia e un mod de-a mă reface şi de-a umple acele goluri care au rămas, cumva, luminându-le. Mă întreb când o să mă vindec de toate, oare o să mai pot scoate ceva nou?“ Probabil că e întrebarea care bântuie fiecare artist. Nu-şi pune, în schimb, nicio întreba­re despre ritmul năucitor în care va trebui să muncească – pentru că am găsit-o lucrând la o prelungire a ce­lei mai recente colecţii ale sale, cu care va pleca la Paris. Urmează să aducă pe lume al doilea copil, iar angajamentele pe plan profesio­nal nu sunt puţine. Brandul ei e în continuă extindere – şi dincolo de Ocean, unde rochiile ei se vor re­găsi curând pe trupuri celebre. Dar, cum spuneam, toată sensibilitatea ei sufletească din care se nasc creaţiile au această platoşă a femeii război­nice care atrage succesul. Iar despre această teorie a atragerii succesului (despre care eu cred, în realitate că e, de fapt, un mix strong de muncă şi noroc!) am vorbit rememorând drumul ei în modă.

Designeri preferaţi

Am avut o perioadă obsesivă Alexander McQueen. Un vizionar de excepţie, designerul îşi construia colecţia în jurul unei teme foarte bine susţinute conceptual. Oamenii care văd prezentarea ta trebuie să perceapă o poveste, fiindcă dacă tu vii cu ţesături care-ţi transmit doar „Cumpără-mă“, din punctul meu de vedere asta nu înseamnă creaţie şi design, ci eşti într-o zonă care se numeşte casual. Asta mi s-a părut extraordinar la Alexander McQueen: el reuşea să transmită o poveste. Apoi mi-a plăcut Michael Kors, pentru simplitate.

Romanians do it better!

Românii sunt foarte consecvenţi. Muncim mult, vrem să ne extindem şi suntem pasionaţi. Eu văd asta şi la expoziţiile din străinătate, unde suntem câţiva designeri români foarte căutaţi. Toţi spun că avem produse de calitate, că le trimitem comenzile la timp, că suntem creativi.

Tough times

Am crescut-o singură pe fiica mea, din clasa întâi până într-a patra, când a venit mama mea să mă ajute, pentru că nu mai făceam faţă. A fost foarte greu, pentru că eram la început şi aveam nevoie de susţinere. Dar şi amuzant, acum, când îmi amintesc, pentru că eu aveam încă întâlniri cu clientela şi copilul ieşea la 9 seara din cameră, în chiloţei şi şosetuţe, cu cartea de matematică în mână, zicând: „Mami, eu nu ştiu să fac exerciţiul ăsta!“. Dar clienţii înţelegeau. Iar acum, oricât de greu mi-a fost atunci, voi face la fel. Nu voi lua bonă. Mă va ajuta mama, iar la vară, cea mică va fi cu noi aici, în atelier, va creşte printre materiale şi flori!

 În lumina reflectoarelor

Iniţial, nici nu aveam de gând să mă mut în Bucureşti. Nici acum, după atâţia ani de zile, nu m-am acomodat. Nu-mi plac evenimentele mondene, toată adrenalina mea sunt copiii şi creaţia. Şi, recunosc, mi-e frică de extindere, dar ăsta e drumul firesc şi sănătos. Aş prefera să am puţini angajaţi şi să mă ocup doar de creaţie, dar nu se poate. N-am fost niciodată o bună strategă, am muncit enorm, dar nu mi-am luat PR. Am fugit mereu de show-uri şi mondenităţi. Într-un final, designerul Claudia Castrase m-a convins să vorbesc cu Alin Gălăţescu, cel care m-a susţinut foarte mult în privinţa prezentărilor de modă. Iar, după prima mea prezentare de la Hilton, care a avut un impact neaşteptat, am simţit că adrenalina show-ului dă dependenţă. Şi am continuat

Succesul

Dacă nu eşti pregătit pentru următoarea etapă profesională, nu se întâmplă nimic. Trebuie să ajungi la un anumit nivel creativ şi tehnic pentru ca lucrurile să vină înspre tine energetic. Şi aşa se şi întâmplă. Primeşti un mail, cum mi s-a întâmplat mie în 2011, când cei de la Vogue Italia mi-au cerut un CD cu schiţe şi toată colecţia. Mi s-a părut o glumă, cum să mă fi găsit Vogue Italia tocmai pe mine, în Bucureşti?! Am trimis tot ce mi-au cerut şi, ca atare, în 2011 am fost la Best New Comer, singurul român intrat în Vogue Italia, în acel moment. Am fost extrem de surprinsă. Când eşti pregătit şi faci tot ce trebuie, lucrurile vin înspre tine efectiv. Aşa s-a întâmplat şi cu PR-ul din Brooklyn. Am primit un mail cu o propunere de colaborare.

Once upon a time...

Prima colaborare am avut-o cu Cătălin Botezatu, în timpul facultăţii. Am accesorizat colecţia lui, „Angels“. Împreună cu o prietenă de-a mea, designer şi ea, Victoria Cojocaru, am făcut aripile îngerilor, o treabă foarte minuţioasă care mi-a plăcut foarte tare. Am rămas aproape doi ani în atelierul lui Cătălin şi am avut ocazia să învăţ o mulţime de lucruri noi despre croi, tehnică, materiale. Apoi, imediat cum am terminat facultatea, la doar câteva luni, mi-am deschis propriul atelier, dar, în primă fază, nu m-am axat deloc pe partea creativă, m-am axat doar pe contracte loan, pentru că am zis că la început trebuie să acumulez un buget ca să-mi pot permite creaţia. Apoi m-am mutat în Bucureşti, fiindcă până atunci avusesem atelierul în Constanţa. Şi am luat-o de la zero, axându-mă, de data asta, doar pe creaţie. Asta se întâmpla prin 2005-2006.