Julio Iglesias, eternul latin-lover care încă face toate femeile să se simtă frumoase! 

La 71 de ani, Julio Iglesias are vitalitatea unui om cu cel puţin 20 de ani mai tânăr. Şi asta pentru că vuietul acela al mulţimii în delir îl încarcă cu energie. „Nu folosesc nicio oglindă, pentru că ştiu ce-mi va arăta. Pur şi simplu, mă uit în ochii oamenilor şi astfel am parte de-o oglindă incredibilă. Şi până când acea oglindă nu-mi va spune nu, voi considera că sunt la fel de tânăr“.

Cu o oră înainte de începerea spectacolului, Julio Iglesias ajunge în culise. E odihnit, foarte serios şi, departe de-a se fi blazat, are şi-acum acea nervozitate specifică artiştilor înainte de-a susţine un show. După ce este machiat, îi place să stea singur în cabină şi să guste o bere olandeză. Îşi aranjează bine costumul, îşi verifică butonii, îşi mai piaptănă o dată şuviţele rebele şi, cu o ultimă dregere a glasului, porneşte către scenă. De dincolo de cortină, spectatorii se agită. Aplaudă, aclamă, aşteaptă fremătând. Iar asta se întâmplă de cinci decenii încoace, fără tăgadă. La 71 de ani, Julio Iglesias are vitalitatea unui om cu cel puţin 20 de ani mai tânăr. Şi asta pentru că vuietul acela al mulţimii în delir îl încarcă cu energie. „Nu folosesc nicio oglindă, pentru că ştiu ce-mi va arăta. Pur şi simplu, mă uit în ochii oamenilor şi astfel am parte de-o oglindă incredibilă. Şi până când acea oglindă nu-mi va spune nu, voi considera că sunt la fel de tânăr“. 

Povestea lui începe simplu, în Madrid, unde a venit pe lume ca primul copil al medicului ginecolog Julio Iglesias Puga şi al Maríei del Rosario de la Cueva y Perignat. Din partea mamei, bunicul său, José De La Cueva, a fost un faimos ziarist andaluz, iar bunica sa, Dolores de Perinan Orejuela de Camporedondo, era descendentă directă din nobilimea spaniolă. Mai mult, unchiul său, Marqués de Perinan, şi fiul acestuia au fost ambasadorii Spaniei în Anglia timp de 20 de ani. Un filon pe care Julio urma să-l completeze cu o carieră diplomatică ce urma s-o îmbrăţişeze de îndată ce absolvea Dreptul la Colegio Mayor Universitario de San Pablo din Madrid. Îi lipsea doar o semnătură pentru ca visul părinţilor lui să devină realitate, când un accident rutier a pus stavilă tuturor planurilor. Pe 22 septembrie 1963, cu o zi înainte să împlinească 20 de ani, maşina în care el şi prietenii lui se întorceau de la o petrecere, la două noaptea, a fost implicată într-un accident. Printr-un miracol, toţi au scăpat cu viaţă, dar medicii au fost rezervaţi în privinţa şanselor lui Julio de-a mai merge vreodată.

O veste care l-a tulburat foarte tare pe tânărul absolvent de drept, îndrăgostit de fotbal, care-şi vedea ruinate şansele de-a mai împărţi vreodată vestiarul cu Velázquez, Ramón Moreno Grosso, De Felipe, Luís Costa, Espejo ori Hernández în selecţionata secundă a echipei Real Madrid. Timp de doi ani a fost semiparalizat, iar depresia pusese stăpânire pe el. În lungile sale conversaţii despre soartă şi menirea omului în viaţă cu Eladio Magdaleno, un tânăr infirmier care avea grijă de el, vorbea despre dezamăgirea de-a nu fi reuşit să-şi împlinească visele. Iar Eladio, intuind că are nevoie şi de un altfel de ajutor, i-a dăruit o chitară ca mijloc de terapie. Practic, acela a fost momentul în care Julio şi-a descoperit o nouă pasiune şi un nou ţel în viaţă. Şi, în timp ce recuperarea sa se desfăşura sub atenta coordonare a tatălui său, în clinicile din Torremolinos, Málaga, Benidorm şi Alicante, el compunea melodii, pe care le nota pe bucăţi mici de hârtie, cu texte din poezii de-ale sale. 

La capătul celor doi ani de chin, după recuperarea sa completă, Julio şi-a dorit să înveţe engleza, aşa că a plecat la Cambridge. Acolo, în weekenduri, cânta în Air Port Pub diverse coveruri după Engelbert Humperdinck, Tom Jones şi Beatles. Tot aici avea s-o întâlnească şi pe Gwendolyne Bollore, cea care i-a devenit logodnică şi muză în acelaşi timp. Cântecele sale, rămase încă în sertarul cu secrete, aveau să fie auzite prima dată în biroul unui case de producţii muzicale, al cărei administrator l-a încurajat să şi le interpreteze singur şi să participe la festivalul de la Benidorm. Succesul lui neaşteptat, cu melodia „La vida sigue igual“, compusă în perioada convalescenţei, l-a adus în atenţia celor de la Columbia Records, care l-au ajutat să pătrundă în topurile spaniole.

La nici un an de la acea experienţă, Julio Iglesias ajungea pentru prima oară în România, la Festivalul Cerbul de Aur de la Braşov, prin intermediul unui român. „În 1969, când Valeriu Lazarov, prietenul meu de suflet de care îmi este nespus de dor, m-a adus la Braşov, eram la prima participare la un festival din străinătate“, îşi aminteşte el cu nostalgie. „De la Valeriu am învăţat foarte multe. Am colaborat adesea, în perioada în care el lucra pentru televiziunea spaniolă. Era un profesionist de excepţie, foarte exigent şi cu un talent înnăscut pentru televiziune. Lui îi datorez primul contact cu România şi multe lucruri esenţiale pe care mi le-a transmis, legate de profesie“, spunea  anul acesta, înainte de concertele de la Galaţi şi Bucureşti, cel care, în cele cinci decenii scurse de la acel moment, a devenit cel mai de succes artist latino din toate timpurile, potrivit Sony Music. 

O carieră de-a lungul căreia mass-media nu i-a contabilizat doar succesul internaţional şi premiile aferente, ci şi iubirile, care n-au fost deloc puţine. Mai mulţi ani, s-a zvonit că spaniolul ar fi avut o agendă secretă, în care a notat numerele de telefon şi numele femeilor cu care s-a iubit în dormitor. 3.000 la număr! Manechine, femei obişnuite, dar şi femei de succes. Printre ele şi Priscilla Presley. Anul acesta, presa spaniolă a prins de veste că agenda roşie, gravată cu iniţialele artistului, s-ar afla în posesia fostului lui impresar, Alfredo Fraile. „Cei care au spus că m-am culcat cu peste 3.000 de femei le-au numărat, probabil, doar pe cele până în 1976, pe cele de după au uitat să le pună la socoteală!“ a fost replica lui Julio. Dar tot el recunoaşte că: „Iubirea e ca vinul. E bine când îl guşti, dar după ce bei o sticlă întreagă ai dureri de cap“.

Iar după ce a cunoscut-o pe Miranda Rijnsburger, în 1990, în aeroportul din Jakarta, Julio n-a mai avut ochi decât pentru ea. Se spune că atunci când a văzut-o, cântăreţul i-a spus unui prieten că aceasta va fi soţia lui. Culmea e că fostul fotomodel olandez a fost greu de convins să poarte verigheta lui, acceptând să ajungă la altar abia după 25 de ani de relaţie şi cinci copii. „Miranda e dragostea mea, partenera mea, prietena mea, confidenta mea, sprijinul meu constant şi necondiţionat. Când eşti alături de femeia pe care o iubeşti, viaţa ta capătă un sens special“, spune cel despre care s-a afirmat nu o dată că s-a dedat consumului de droguri şi partidelor de sex în grup. Acuzaţii care au fost repuse pe tapet chiar la un an de la căsătoria lui cu Miranda, în 2011, în biografia „Muñeca de trapo. Mi vida con Julio Iglesias“ a lui Vaitiare Hirshon- Asars, un fost model tahitian care s-a iubit cu Julio în anii ’80 timp de şase ani. Femeia, pe vremea aceea doar o tânără imatură, descoperise „în spatele artistului seducător, un bărbat gelos, manipulator, terorist şi dependent de excesele de orice fel“. Julio, însă, rămâne la fel de senin: „Nu regret nimic. Viaţa mea a fost o viaţă de vis. De 20 de ani încoace s-au schimbat multe. Am mai puţin păr, dorm şase ore în loc de opt, pentru că în fiecare dimineaţă copiii îmi dau trezirea, şi am încetat să număr zilele. Acum număr orele, minutele, clipele pe care le trăiesc, pentru că-mi rămân tot mai puţine“.

FOTO GULIVER/REX FEATURES/GETTY IMAGES