Laura Cosoi nu îşi revine după pierderea tatălui răpus de Covid: "A avut iniţial o formă uşoară. Starea lui s-a schimbat în decurs de câteva ore. Fraţii mei au nevoie de un tată"

A trecut printr-o suferinţă de nedescris. Îşi plânge amintirile şi părintele pierdut. Tatăl Laurei Cosoi a fost răpus de covid. Era bine, nu avea simptome, dar, într-un moment, filmul s-a rupt. Au rămas în urmă doi adolescenţi care aveau nevoie de sprijinul lui mai mult că oricând şi fetele lui, care îi duc dorul.

 “E foarte greu să accept că tata nu mai e alături de noi, dar ştiu că de acolo, de unde e, ne veghează. A plecat fix acum o săptămână, brusc şi a lăsat în inimile şi familia noastră un gol imens, un dor de nedescris. Iar acesta e doar începutul. E greu pentru toată lumea, dar mai ales pentru fraţi, cu atât mai mult cu cât amândoi sunt încă mici (Andrei are 16 ani, iar Marius, 10 ani) şi au nevoie de tată, un tată bun care să îi ghideze mai departe, aşa cum am fost şi noi ghidate”, spune Laura Cosoi.

Totul s-a întâmplat în doar 10 zile, repede şi extrem de intens. “Nu pot descrie panică şi durerea cu care te confrunţi când primeşti telefonul acela în care părintele tău îţi spune “Am covid”. Am trecut printr-o mie de stări pe secundă, ştiind că are şi diabet. Îmi venea să-l cert, să ţip, să-l cuprind în braţe şi să-l liniştesc spunându-i că totul va fi bine. Dar ştiam asta? Nu! Însă nici nu mă aşteptăm că acest virus să îţi poată întoarce lumea cu susul în jos, pentru că nu te gândeşţi că ţi se poate întâmplă ţie sau celor dragi ţie.

Tată era bine, a avut iniţial o formă uşoară, fără febră şi dureri musculare. Chiar ne gândeam că poate depăşeşte uşor episodul. Din păcate starea lui s-a schimbat în decurs de câteva ore şi l-am internat la 3 zile din momentul în care a fost confirmat pozitiv. Din timp, cum se spune. Ce nu se ştie este că un bolnav de covid intră în spital şi de cele mai multe ori nu mai poţi da de el, apoi aştepţi ore în şir un semn de la medici, o speranţă, cauţi cu disperare pat la ATI oriunde în ţară, ai emoţIi cât carul la transfer şi apoi pur şi simplu nu îţi rămâne decât să te rogi. A fost extrem de greu, de la primul semn că starea lui avea să se înrăutăţească şi până la ziua în care am fost sunată de ATI: “În primul rând, condoleanţe, doamna Cosoi”…

Şi aşa a început calvarul şi semnele de întrebare.

 “Nu poţi să-ţi iei rămas bun, să-ţi strângi părintele în braţe, să îl linişteşti, să îl mângâi, să fii acolo pentru el… În situaţia asta totul trebuie să se întâmple imediat. Nu ai vreme de doliu şi din tot sufletul am încercat să fac în aşa fel încât să nu îmi pierd credinţA! Aş fi vrut să mă salveze rugăciunea şi de data asta, ca să nu-mi pierd minţile de durere…

L-am lăsat pe tată la locul de veci, acoperit de lacrimi, sub ceaţă, la lumina lumânărilor, înconjurat de flori, pe muzică lui Andrei Rieu. Întotdeauna am fost o familie unită, drept urmare am făcut exact ce ştiu că i-ar fi plăcut lui tati să facem. Ne-am luat rămas bun în stilul nostru, în grădina casei, sub nucul copilăriei, locul unde a luat naştere familia noastră. Acolo au fost seri de poezie şi de muzică, au sfârâit grătarele, s-au auzit doinele peste deal de Sorogari, loc din care familia noastră îşi trage seva. Aici ne-am luat rămas bun de la tăticul nostru bun, lângă focul de tabăra, ne-am ţinut de mâna, am băut vin fiert, am pus pe masă mâncărurile lui preferate şi am ascultat muzică. Încercam să cuprind cu privirea fiecare loc drag lui, fiecare fulg de nea, fiecare creangă ce a fost martora vieţIi noastre de familie. Ştiu că prin noi, copiii, el este nemuritor şi trebuie doar să trăim şi să facem lucrurile pe care şi le-ar fi dorit el să le facă, dacă ar mai fi fost’’.

Iubit şi apreciat, tatăl Laurei Cosoi a fost un om ales.”Tată a fost sportiv de performanţă, handbalist, antrenor de handbal, apoi de baschet, profesor de sport la Şcoală nr. 22 şi decenii la rând, poate patru, la “Colegiul Naţional Mihail Sadoveanu” din Iaşi. A avut întotdeauna un cuvânt de spus în lumea sportului, era tenace şi determinat. A fost şi profesorul meu de sport, la un moment dat, şi al Alinei, sora mea şi îmi amintesc cu drag de dimineţile când ne trezeam şi mergeam cu el la şcoală. De cele mai multe ori împingeam maşina, o Dacia 1300 şi la vale mergeam cu motorul oprit ca să economisim. Ne vedeam în pauze, uneori îl vizitam la cancelarie şi aproape mereu mergeam împreună acasă. Ne încuraja în tot ce făceam, ne susţinea şi de câte ori aveam vreo dificultate în vieţile noastre de adolescente cu mult tact, ne ajuta să ne deschidem şi să spunem ce aveam pe suflet.

Viaţă i-a mai dăruit apoi doi băieţi şi a luat-o de la capăt, cu o energie uluitoare, pe care o avea de câte ori venea vorba despre noi, copiii lui. Acum, că sunt adult şi am copii, la rândul meu, parcă apreciez şi mai mult modul cum ne-a educat. Din punctul acesta de vedere, avea principii foarte bine definite, iar sportul ocupa un loc principal. Trebuia să învăţăm să mergem cu bicicletă, să schiem, să înotăm, să ştim limbi străine şi să facem sport de performanţă, să urmăm apoi facultăţi, master, o şcoală de şoferi şi abia apoi îşi consideră treaba încheiată.

Dar mai presus de toate acestea, tata ne-a învăţat că cea mai importantă e iubirea faţă de Dumnezeu. Fără El, nimic nu se întâmplă, ne spunea. Ne-a dus de mici la biserică, unde am fost botezate în ritul româno-catolic, am primit apoi prima împărtăşanie, mirul, au urmat nunţile noastre şi botezurile copiilor noştri şi nepoţilor lui. Ne-a lăsat mari averi spirituale, care înseamnă mult mai mult decât orice, valori pe care simt că am datoria să le transmit, mai departe, copiilor mei.

Mă mir uneori de faptul că, inconştient sau conştient, nu-mi dau seama, mi-am ales un soţ care e, în raport cu copiii, exact aşa cum era tata cu noi. De altfel şi tata spunea că Rita şi Vera sunt exact că mine şi Alina, când eram mici”.