Legende: Elvis Presley

8 ianuarie 2016   News

Pe 8 ianuarie 1935, în orăşelul Tupelo, din statul american Mississippi, a văzut lumina zilei cel care va rămâne pentru totdeauna în amintirea noastră drept Regele Rock 'n' Roll-ului. Astăzi, Elvis ar fi împlinit 79 de ani, iar noi te invităm să intri în culisele vieţii acestei legende a muzicii!

Pe 8 ianuarie 1935, în orăşelul Tupelo, din statul american Mississippi, a văzut lumina zilei cel care va rămâne pentru totdeauna în amintirea noastră drept Regele Rock 'n' Roll-ului. Astăzi, Elvis ar fi împlinit 81 de ani, iar noi te invităm să intri în culisele vieţii acestei legende a muzicii!

America a dat lumii patru lucruri unice, spunea cineva. Base-ball-ul, Coca Cola, Mickey Mouse şi Elvis. „Nimic nu m-a impresiont cu adevărat până la Elvis“, spunea şi John Lennon.

„A venit într-o zi, aici, la noi acasă, o fată“, îşi amintea mama lui, Gladys. „După ce-a sărutat una dintre cămăşile lui Elvis, apoi patul lui, a spus: «Acum vreau să-i sărut maşina». Şi s-a dus la Cadillacul roşu, parcat în plin soare...“ Un copil candid şi mediocru, cum îl descria franc învăţătoarea lui, doamna Grimes, sădise seminţele unei noi religii. Mama, lucrătoare la o fabrică de confecţii, îl ducea mereu la şcoală, la fel cum a făcut până în primii ani de liceu, cultivându-i o profundă de­pendenţă maternă. Dar şi o devoţiune religioasă de unde avea să se şi nască dragostea lui pentru cântec. Căci totul a început de la gospel, bucăţile muzicale pe care le cân­ta cu părinţii la adunările evanghelice. Şi a culminat cu voci bisericeşti care l-au catalogat drept agentul satanei, atunci când muzica lui zbuciumată şi mişcările sale de dans scandaloase pentru anii ’50 (de unde şi porecla de „Elvis The Pelvis“) au declanşat o isterie nemaivăzută. Fanii leşinau pe capete, iar el abia scăpa viu din braţele lor, fără cravată, batistă, centură şi cu hainele sfâşiate. Asta se întâmpla deja prin 1955, la concertele locale, din Kansas City până-n Jacksonville. Cu doar doi ani îna­inte, Elvis lucra la compania de electricitate Crown din Memphis. Visa să se afirme în muzică, dar nu conta pe asta. Ziua conducea camionul cu care transporta echi­pamente electrice pe şantier, iar noaptea învăţa ca să se facă electrician. Prin august 1953, s-a încumetat să treacă pragul casei de discuri Sun Records, pentru a înregistra un disc cu două piese. Era un cadou pentru mama lui. Şi a mai trecut un an până când Sam Phillips, boss-ul de la Sun Records, care căuta un alb cu voce de negru, s-a gân­dit la Presley. A mai chemat un chitarist şi un basist şi aşa au început să repete pentru o sesiune de înregistrări. După o zi întreagă de muncă fără rezultat, târziu în noap­te, Elvis a înşfăcat chitara şi a început să interpreteze pie­sa lui Arthur Crudup, „That’s Allright“. Restul, s-ar putea spune, e istorie. Cine mai ştie azi că acea piesă era a lui Crudup? A rămas pentru totdeauna a lui Elvis, din cli­pa în care a început să ruleze la postul de radio local din Memphis, iar ascultătorii s-au îngrămădit să sune, uimiţi că interpretul nu era negru.

Foto: Elvis Presley, alături de părinţii lui

Cel dintâi concert l-a susţinut pe 17 iulie 1954. Anul următor, era deja în turneu din Tennessee până în West Texas, cu chitaristul Scotty Moore şi basistul Bill Black. Este şi anul în care l-a cunoscut pe Colonelul Parker, pri­vit la vremea respectivă drept cel mai bun promotor din industria muzicală. Şi, deşi avea deja un manager (Bob Neal), l-a luat pe Parker drept consultant, iar anul urmă­tor a trecut la casa de discuri RCA, adăugând trupei sale un chitarist, un pianist şi trei backing vocals. Iar hituri­le au început să curgă: „Hound Dog“, „Don’t Be Cruel“, „Love Me Tender“, „I Want You, I Need You, I Love You“, „I Was the One, „Heartbreak Hotel“... Imediat au venit şi apariţiile televizate, la show-uri cu audienţă uriaşă, pre­cum cel al lui Ed Sullivan. Iar filmele muzicale, deşi doar amuzante şi fără substanţă, au contribuit şi ele din plin la răspândirea virusului Elvis. Cea dintâi peliculă a sa, „Love Me Tender“, s-a lansat în 1956.

Astfel, toate ingredientele pentru isteria în masă erau la locul lor. Iar după ce contractul cu Bob Neal a expirat, Colonelul Parker şi-a aprins trabucul satisfăcut, cu ochii sclipind de lăcomie: era gata să preia el frâiele acestei isterii. Şi, e lucru ştiut, contractul lui Elvis cu Par­ker a fost unul fantastic de avantajos pentru cel dintâi. Influenţa Colonelului asupra celui care se pregătea să-şi ia coroana de Rege al Rock'n'Roll-ului era de netăgăduit. Foarte multe voci susţin că Parker primea un scandalos 50%, ba chiar 51% din câştigurile totale ale clientului său, deşi acest contract e unul dintre secretele lui Elvis păzi­te cu străşnicie. Colonelul era, însă, şi extrem de isteţ şi viclean şi, într-adevăr, până la el, niciun alt artist nu mai fusese atât de comercial şi intens promovat. Mai întâi, s-a îngrijit ca Presley să aibă tot ce-şi dorea: maşini, haine, bijuterii, câte-o casă nouă în fiecare an. Apoi i-a băgat pe ştatele de plată pe câţiva dintre prietenii lui Elvis, oameni care oricum i-ar fi cerut ajutorul şi care acum erau plătiţi să-i ţină tovărăşie şi să-i asigure securitatea personală. În fine, tot el a venit cu ideea, pe care a şi implementat-o fabulos, de-a invada piaţa cu produse branduite cu clien­tul său. Astfel că admiratoarele lui Presley purtau şosete Elvis, pantofi, fuste, bluze, jeanşi, pălării, brăţări, batiste şi genţi Elvis, în care ţineau caiete, pixuri, sucuri Elvis Presley şi câte-un ruj „Heartbreak Pink“.

În vremea aceasta, idolul care tocmai prindea con­tur ducea o viaţă sentimentală segregată. Căci, pe de-o parte, nu pierduse rădăcinile educaţiei religioase primite de la Gladys, pe de alta, celebritatea îi punea pe tavă toate ispitele. Turneele puseseră capăt prieteniei lui de un an şi jumătate cu Dixie Locke, iubita lui din anii de liceu. Şi de-atunci, începuse să savureze libertatea. Îşi schimba iubitele ca pe şosete. Avea şi-un curaj nebun, căci pe cele mai multe le acosta pe stradă... Unele, proba­bil, fiind aceleaşi care, cu o seară în urmă, se răsturnaseră peste balustradă la concertul lui, ca după o supradoză din noul lor drog sexual. Apoi, mai era şi Hollywoodul, unde Elvis venea să filmeze şi unde flirta de zor cu fetele. Presa îi lega numele de diverse femei, unele celebre, altele mai puţin, multe dintre ele protagonistele filmelor în care juca. Ani în şir, începând din 1956 şi trecând prin toată perioada în care a scos filme pe ban­dă rulantă, revistele publicau poveşti de genul: „Noaptea în care Ann-Margaret a mărturisit că nu-l va uita niciodată pe Elvis“.

De la un anumit punct, însă, a apărut Pris­cilla. Ea era altfel. Ea era pusă deoparte. Apărea doar din când în când menţionată în reviste. Se cunoscuseră când ea avea doar 14 ani, iar el, 24, în Germania, unde tatăl ei, ofiţer de carieră, fusese transferat şi unde Elvis făcea armata. Au urmat întâlnirile organizate după un program bine su­pravegheat de părinţi. „«Te iubesc!», îi şopteam când urcam la el în dormitor. «Sst!», murmura el, punându-mi degetul pe buze. «Nici eu nu înţeleg ce se întâmplă cu mine. M-am îndrăgostit de tine, Cilla. Tata îmi tot aduce aminte câţi ani ai şi-mi spune că aşa ceva nu-i cu putinţă»...“, povesteşte Priscilla, în autobiografia ei, despre cum s-a născut iubirea cu ido­lul Americii, care a refuzat să se atingă de ea înainte de căsătorie. I-a cerut, în schimb, să se mute la Graceland, palatul lui, cu mult timp înainte de-a face pasul spre că­sătorie. Şi l-au făcut în 1967, în Las Vegas. Dar ce-avea să urmeze n-a fost ca-n visul ei. Căci Elvis devenise al lumii întregi. Nu putea fi doar al ei. Iar faima avea să-l schimbe iremediabil.

„El m-a învăţat absolut tot: cum să mă îmbrac, cum să mă machiez, cum să mă coafez, cum să mă port şi cum să răspund iubirii cu iubire, totul după gustul lui. În de­cursul anilor, mi-a fost pe rând tată, soţ, un idol. (...) Dar aşminţi dacă aşspune că viaţa noastră împreună, atât de invidiată de alţii, a fost pentru mine altceva decât o luptă. De multe ori am vrut să renunţ, să plec, să uit, să nu iau asupra mea aceste chinuri ale dragostei“, notează Pris­cilla. Mai întâi, era posesivitatea lui bolnăvicioasă pentru mica sa bijuterie, care trebuia să fie numai a lui. Şi, în vre­me ce el se distra la Hollywood, Cilla nu avea voie sa-şi ia un job pentru a-şi ucide singurătatea lungilor zile în care îl aştepta la Graceland. „Va trebui să alegi între mine şi serviciu, fetiţo. Pentru că eu vreau să te găsesc acasă“, îi spunea el. Mai era şi programul lui de superstar. Elvis şi prietenii săi, botezaţi Gaşca din Memphis, ieşeau la ci­nema sau în parcul de distracţii doar noaptea, închiriind doar pentru ei respectivele spaţii. Stilul acesta de viaţă începuse să-şi pună amprenta asupra lui Presley, care lua deja constant energizante. Iar când el se afla la filmări la Hollywood, Cillei îi era adesea interzis să vină acolo. Chiar dacă titlurile din ziare, precum cele despre idila lui cu Ann Margaret, o ucideau încet...

Naşterea Lisei Marie, pe 1 februarie 1968, ar fi tre­buit să fie bucuria care să le sudeze căsnicia. Dar n-a fost tocmai aşa. Priscilla spune că, după ce a devenit mamă, Elvis şi-a pierdut pur şi simplu atracţia sexuală faţă de ea, explicând asta şi prin posibila reacţie psiho­logică a unei minţi pentru care mama lui, Gladys, fuse­se o icoană. Oricâte neglijé-uri sexy îmbrăca ea, soţul ei, care acum devenise şi dependent de somnifere, nu mai reacţiona. Îşi lua pastila şi... adormea. Iar din 1971, când Elvis a început să facă mai multe turnee decât oricare alt artist, căsnicia lor se redusese doar la câteva ore petre­cute când şi când împreună. „Elvis voia să aibă libertatea de-a veni şi de-a pleca atunci când avea chef, ceea ce şi făcea“, îşi aminteşte ea. Asta însemna, însă, în egală mă­sură, prea mult timp liber pentru ea, timp pe care şi l-a ocupat, printre altele, şi cu nişte cursuri de karate. A fost, de altfel, anul când aventura cu instructorul ei de karate, Mike Stone, a determinat-o să facă ceea ce nimeni din anturajul Regelui nu credea că va face. Să-l părăsească pe Elvis. Pe bărbatul pe care-l adorau atâtea femei. Nici el n-ar fi crezut-o în stare pe Cilla de aşa ceva. Doar el o crease, nu?! Fusese convins că va fi mereu acolo pentru el, oricâte greşeli ar fi comis.

Iar după ce ea şi-a făcut bagajul, Elvis n-a mai fost acelaşi. Cât şi cum a iubit-o el, în felul său straniu, pose­siv, egoist şi egocentrist, poate fi discutat. Însă nu există îndoială că plecarea Cillei l-a dezechilibrat profund. Di­vorţul lor s-a finalizat în 1973, acelaşi an în care Presley a luat de două ori o supradoză de barbiturice (după cel dintâi incident petrecând trei zile în comă). Depresia pu­sese stăpânire pe el. Iar eşecul mariajului era cuplat şi cu o oarecare plafonare în carieră... Lucrurile nu mai erau la fel, deşi vocea lui, cea din anii '70, era parcă mai bună ca niciodată. Elvis era ca vinul. Dar timpurile se schimbau, obţinuse cam tot ce-şi dorise şi se simţea atât de bătrân.

La sfârşitul lui 1973 a fost internat, depistându-i-se o dependenţă de demerol. Vă sună cunoscut? Da, înaintea lui Michael a fost Elvis. Starea sănătăţii i se înrăutăţise. Începuse să ia în greutate, ambiţionându-se să poarte tot costumele lui flamboaiante de scenă, care nu-i mai pu­teau ascunde burta. Se mişca din ce în ce mai greu. Antu­rajul lui nu-i putea opri în niciun fel dependenţa de me­dicamente. Iar femeile care i-au urmat Priscillei păreau mai degrabă doar fericite că intră şi ele cumva în istorie, apărând la braţul lui. Cu Ginger Alden, Elvis s-a prefăcut că vrea să ia viaţa de la capăt, din disperarea de-a regăsi acea scânteie. Şi i-a dăruit un inel de logodnă.

Dar în 1977, doldora de medicamente, Elvis nu mai era în stare să se ridice din pat pentru concerte, suferind de glaucom, tensiune arterială şi având ficatul şi colonul de dimensiuni alarmante. În seara zilei de 16 august 1977 ar fi trebuit să înceapă un nou turneu chiar în Memphisul copilăriei. Dar iubita Ginger l-a găsit inert pe podeaua să­lii de baie. „Când am ieşit din casă, în aer plutea o linişte şi totul era de un calm nefiresc, cum nu mi-a mai fost dat să trăiesc nicicând de atunci“, îşi aminteşte Priscilla despre ziua în care preşedintele Jimmy Carter avea să deplângă public dispariţia celui care schimbase pentru totdeauna cultura pop. Şi muzica. Avea doar 42 de ani când s-a stins. Dar trăise într-un an cât alţii în zece. He did it his way...

Foto: guliver/rex features/getty images, photoland/corbis images

Mai multe