Mărturia lui Cabral despre prietenul lui care se luptă să trăiască, după incendiul din Colectiv

Prezentatorul e în stare de şoc. Ar face orice să-şi vadă prietenul revenindu-şi de pe patul de spital.

De când s-a întâmplat nenorocirea din clubul Colectiv, Cabral nu mai e om. E revoltat, năucit, înnebunit şi-şi strigă disperarea pe blog. Ieri, şi în Piaţa Victoriei.

Nu doar pentru că acolo şi-au găsit sfârşitul 32 de victime, ci şi pentru că printre cei rămaşi să lupte pentru viaţă se află un bun prieten de-ai săi, Alex. Despre el şi toate sentimentele ce năvălesc acum peste el, în aceste zile, a scris pe blog. Iată-i mărturia emoţionantă.

„E solid prietenul meu. Şi destul de înalt. Şi râdem mult. Cu toate că nu ştie de glumă, râdem mult. Alex Chelba îl cheamă. Şi e un capsoman şi-un fixist. Are 33 de ani şi e un băiat serios. Uneori chiar enervant de serios. Munceşte de rupe. Aleargă cu aparatul ăla al lui, cară multe kile de obiective, fuge dintr-un loc într-altul… ba fotografie, ba video. Nu ştie să zică nu. Cu toate că nu-i tace gura aia bogată… nu ştie să refuze. Sare să ajute, să sprijine, să rezolve. E un băiat extraordinar. Şi plâng ca un idiot pentru că nu-mi aduc aminte să-i fi spus vreodată cât de mişto cred că este. Am despăturit un cearşaf curat şi i-am pus aparatul pe el“.

„Când s-a declanşat iadul el filma, fix în partea cealaltă faţă de ieşirea blestematului club.

Când s-a pornit totul a încercat să iasă.

N-a reuşit.

A căzut la câţiva metri de ieşire, năucit de fumul toxic, simţind cum arde carnea pe el.

Au început să-l calce oamenii în picioare.

A reuşit să se mai târască unul sau doi metri… cineva din intrare l-a tras afară. Poate Despot, poate Rugină, poate Claudiu, poate un altul dintre cei care s-au dovedit a fi eroi în noaptea aia groaznică.

L-au tras afară şi pe el şi pe aparatul lui, pe care instinctiv i se încleştaseră mâinile.

Aparatul lui, cumpărat din multe, foarte multe ore de muncă. Aparatul lui, pentru care mai trebuie să muncească.

Aparatul lui nou-nouţ şi care acum e o epavă.

A ajuns la spital pe picioare, a povestit ce s-a întâmplat cu amănunte. Am ajuns să-l văd la câteva ore după, de la aeroport am alergat direct la el.

Era intubat, începuseră să apară problemele.

Am vorbit puţin, l-am certat, l-am necăjit că mă duc să mănânc falafel fără el… încercam să fac glume şi tot ce reuşeam era să-mi muşc buzele ca să nu-mi bubuie lacrimile.

Ne-au mutilat prietenii. Alex se chinuie de patru zile să supravieţuiască. Teodora se agaţă, aşa cum a trebuit să înveţe, de viaţă. Ştefan Dan se chinuie şi el, în spital la SRI.

Ne-au nenorocit prietenii.

Am despăturit un cearşaf şi-am pus aparatul lui Alex pe el.

De patru zile ne-am mutat la spital. De patru zile ne-am abandonat vieţile, de dimineaţă şi până în noapte stăm acolo.

Dar acum e seară şi după ce-am despăturit un cearşaf i-am pus aparatul pe el.

O epavă. Plastic ars, plastic crăpat, plastic topit. Până şi cauciucul e topit.

Mă uit la aparatul ăsta şi mi-e groază să ştiu că şi carnea lui Alex a păţit la fel.

Ştiu ce-am de făcut. I-l dau la reparat. Şi dacă nu se repară… îi fac rost de altul.

Aparatul ăsta este viaţa lui.

Dacă salvez aparatul… îl salvez şi pe el.

Dacă repar aparatul nu-mi moare prietenul.

Un om extraordinar, un fotograf bun, un om incredibil de muncitor. Şi de corect.

Prietenul meu, Alex“.