Mi-a fost dor de România asta !
Senzaţia că românii sunt imbecili e o chestiune distribuită în heavy rotation la televizor. În dialogurile mele interioare îmi propuneam constant să nu cred. Băi... nu era uşor. Apărea Capatos. Apărea Simona Gherghe. Apărea ăla, cum îl cheamă... Mădălin Ionescu. Dan Diaconescu... cutare. Şi tot felul de invitaţi cretini veneau la televizor, nu în senzaţia că atâta pot. Ci în senzaţia că asta vrea publicul. În sinea mea credeam că nu e aşa. Apoi vedeam imagini cu discursul lui Eba sau Ebei, cum naiba o fi, în
Senzaţia că românii sunt imbecili e o chestiune distribuită în heavy rotation la televizor. În dialogurile mele interioare îmi propuneam constant să nu cred. Băi... nu era uşor. Apărea Capatos. Apărea Simona Gherghe. Apărea ăla, cum îl cheamă... Mădălin Ionescu. Dan Diaconescu... cutare. Şi tot felul de invitaţi cretini veneau la televizor, nu în senzaţia că atâta pot. Ci în senzaţia că asta vrea publicul. În sinea mea credeam că nu e aşa. Apoi vedeam imagini cu discursul lui Eba sau Ebei, cum naiba o fi, în Parlamentul European. Ajunsă acolo prin vot. Şi mă gândeam: nu ştiu dacă imbecili, dar sănătoşi la cap nu suntem. Apărea prin emisiuni Viorel Lis. Tot în ideea că dăm publicului ce vrea. Fostul primar al Capitalei. Şi stăteam şi mă gândeam, cine naiba hotărăşte ce vrea publicul? Ratingul! Perfect! 200.000 de ameţiţi, câţi se adună în faţa televizoarelor în fiecare seară la astfel de emisiuni. Ei stabilesc cum sunt românii. Cum suntem. Suntem nişte idioţi pentru că 200.000 de oameni se uită la 3 sau 4 emisiuni cu un dezvoltat caracter stupid.
Pe preşedinte l-a ales un sfert din populaţia ţării. Atunci un sfert din popor a stabilit că el ne reprezintă. La televizor, în oricare seară, toate posturile nu reuşesc să strângă atâţia oameni în faţa televizoarelor deschise câţi le au închise. Poate că ăştia nu se simt reprezentaţi de oferta televiziunilor. Dar chiar şi aşa, dacă adunăm numărul telespectatorilor care urmăresc dezbateri de idei şi-l comparăm cu al celor care urmăresc zbateri de prostie, ne trezim că totuşi românii nu sunt un popor tâmp. Şi până ce nu a reînceput acest fenomen al Pieţei Universităţii, nu ştiam dacă ne reprezintă cei cu televizoare deschise pe emisiuni tâmpite sau cei cu televizoarele închise pe motivul ăsta. România bună, România frumoasă tăcea cu bun simţ. Treceam prin Piaţa Universităţii, unde înainte de Sala Dalles e o cruce mare, înconjurată consecvent de flori şi lumânări. E dedicată eroilor de la Revoluţie. Exact lângă ea, s-a proptit un club de manele. Perfect. De la politicieni până la manelişti, toţi idioţii se legitimează prin libertatea de exprimare câştigată prin acea cruce. Aşteptam cu interes ca şi România în care eu am crescut să-şi manifeste acest drept. Tăcea sumbru, precum crucea de lângă clubul maneliştilor. Sub aparenţa perdantă şi prudentă a bunului simţ. Mă uitam la oamenii din Piaţa Universităţii. Mi-a fost dor de România asta. Mă sufocase cealaltă.