„Nu ştiu, nu ştiu!“
Văd că ne-am proptit în replica asta cu “nu ştiu”. Cum vrea unul să fie simpatic la televizor, cum începe să se scălâmbăie imitativ. Mihai Bendeac şi-a făcut un sfert din emisiune pornind de la băiatul acela întârziat mental cu “nu ştiu”. Băi, un sfert din emisiune a ţinut-o cu “nu ştiu”! Eu am înţeles că a obosit. A declarat că are nevoie de o vacanţă. Adică lucrurile se leagă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să obosească pe toată lumea. Ştiu,
Văd că ne-am proptit în replica asta cu “nu ştiu”. Cum vrea unul să fie simpatic la televizor, cum începe să se scălâmbăie imitativ. Mihai Bendeac şi-a făcut un sfert din emisiune pornind de la băiatul acela întârziat mental cu “nu ştiu”. Băi, un sfert din emisiune a ţinut-o cu “nu ştiu”! Eu am înţeles că a obosit. A declarat că are nevoie de o vacanţă. Adică lucrurile se leagă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să obosească pe toată lumea. Ştiu, mă! Că telecomanda, că nu ştiu ce! Bine. Îmi place Mihai Bendeac. În zona de umor îl sesizez ca fiind, de foarte mulţi ani, cel mai bun. Şi tocmai de aceea am reacţia asta. Că dacă ăsta care e cel mai bun construieşte aşa, ce naibii pretenţii m-am găsit acum câteva luni să am de la băieţii de la “Trăsniţi în Nato”.
De regulă, pe mine mă enervează cei care înţeleg mai târziu poanta. De aici îl scot pe Bendeac. Nu despre el vorbesc acum. Am devenit optimist. Am ajuns la concluzia că imbecilităţile sunt totuşi mai puţine decât imbecilii. Pentru că în general imbecilii nu produc nici măcar imbecilităţi. Doar preiau în discurs glume sau replici de care alţii sunt de mult plictisiţi. La ei gluma ajunge târziu. În genul “care este”. Asta mă scotea din minţi mai demult. Acum deja nu mai pot să duc psihic replica “ruşinică”. Pentru că cel care o abordează o face şi cu o atitudine de om cu excentricităţi în exprimare. Ăştia sunt genul care mai folosesc sintagma “Irealitatea tv”. “Am văzut aseară la Irealitatea…”. Oameni care vorbesc flencănind aceleaşi replici, cu senzaţia că sunt ieşiţi din comun. Şi mă întorc la “nuştiuu... nu ştiu”. Asta mă scotea din minţi anterior momentului în care s-a devalorizat prin repetiţie.
Băiatul acela ce-o ţinea cu “nu ştiu”avea un retard evident. Să te apuci să ironizezi handicapul unui om nu mi se pare o mare reuşită. Am putea să ne ascundem o mână sau un picior şi să-i imităm pe cei care s-au născut sau au devenit aşa. Am putea merge la spitalul de nebuni. Să găsim numai d-ăştia. Am fi măcar mai puţin redundanţi. Nu pricep miza demersului de a imita un nebun.Şi pentru că nu e doar unul. Sunt mulţi.