Poporul fără memorie
Vara asta, indiferent de program, nu m-am putut uita altfel decât stupefiat la televizor. Este incredibilă capacitatea acestui popor de a o lua de la capăt întruna.
Vara asta, indiferent de program, nu m-am putut uita altfel decât stupefiat la televizor. Este incredibilă capacitatea acestui popor de a o lua de la capăt. Întruna. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Trăim aceeaşi zi, mirându-ne la finalul ei că ne-am cam tâmpit.
E caracteristica peştelui din acvariu. Parcurge senzaţia că înoată într-un ocean dintr-un capăt în altul al acvariului. Şi înapoi. Un singur moment de luciditate. Fizic. Cel în care loveşte capătul. Apoi se întoarce şi o ia entuziast şi convins din nou. Trăim ziua cârtiţei.
Mă uit la emisiunile astea tabloide. Sunt proptite în neputinţa de a ieşi din trei sau patru subiecte. Una Drăguşanu se împacă şi se ceartă ba cu unu Cristea, ba cu Botezatu. Chestiunea reuşeşte să mire de fiecare dată. De vreo doi sau trei ani încoace. Daniela Crudu e acuzată de prostituţie. Şi apoi gata. Iar se face diferenţa între postura de asistentă TV şi cea de prostituată. Oana Zăvoranu se ceartă cu cineva. Oricine! Fiecare balamuc e tratat cu entuziasm de emisiuni care trăiesc senzaţia unor mari exclusivităţi. Iar producătorii balamucului ăsta în fiecare seară se culcă în puternica impresie că fac televiziune. Apoi cineva îi face o farsă Anei Maria Prodan. Fără să fiu foarte atent, am dat în ultimele luni cred că peste vreo patru. Remarcabilă şi capacitatea ei de a o lua tot timpul de la capăt, fiind de fiecare dată surprinsă.
Dai pe un post de sport. Borcea pleacă de la Dinamo. De vreo trei campionate încoace. Becali numeşte un nou antrenor. Întruna. Piţurcă e pus selecţioner. Tot timpul. Unu, Mititelu de la Craiova, gata! Îi arestează pe Dumitru Dragomir şi Mircea Sandu. De vreo 2 ani. Şi ajungem la ştirile zilei. Aici repetitivitatea stârneşte creativitate. Reporterii izbutesc în fiecare vară să spună în fiecare zi, în fiecare mod posibil, că e cald afară. Spectacol. Nimic mai mult.
Politică. Săptămâna aceasta ne pregătim s-o luăm de la capăt, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să zicem cam pentru a patra oară, cu acelaşi preşedinte.
Cu acelaşi entuziasm din dimineaţa zilei cârtiţei. Sau secundei ulterioare lovirii capătului de acvariu. Ne culcăm în fiecare seară cu senzaţia că nu se mai poate. Şi ne trezim în fiecare dimineaţă cu bucuria unei zile noi. Aceeaşi!