Recunoşti prezentatoarea? Fiul ei împlineşte 23 de ani: "Nu-i uşor să fii părăsit de tată"

Fiul Marinei Almăşan a împlinit ieri 23 de ani. Mai emoţionată ca oricând, prezentatoarea de la TVR a povestit despre calităţile cu care fiul său pleacă la drum, despre momentele în care a făcut-o să râdă, dar să şi plângă, despre perioadele în care pare supărat pe lume.

”El e Victor al meu. 23 de ani şi câteva ore. Nu-i place “publicitatea”. Ca sa postez poze cu el, trebuie să-i cer voie. Rar de tot încuviinţează. Mai deloc. Când “mă mai ia valul” şi acţionez din proprie iniţiativă, sunt luată la rost. Cei care au pe-acasă tineri din generaţia asta ( mai ales băieţi!) ştiu ce spun.

Desigur că fiecare mamă îşi vede puiul ca fiind cel mai deştept, cel mai frumos, cel mai bun. Măsura calităţilor copiilor noştri o va verifica însă viaţa. Al meu se afla chiar la hotarul dintre “fusta mamei” şi viaţa reală. E un moment tare delicat, în care ai senzaţia că le ştii pe toate, că poţi orice, dar încă...nici nu le ştii pe toate şi nici nu ştii ce te aşteaptă “pe teren”. Victor e un copil bun, puţin cam încăpăţânat şi, uneori, supărat pe lume. De fapt, dezamăgit. Şi de cele văzute în jur, şi de cele pe care el însuşi le-a trăit. ( nu-i uşor să fii părăsit de tată)...Cei mai dificili ani mi s-au aşezat mie pe umeri ( şi din nou mă vor înţelege părinţii de adolescenţi! ) dar i-am trecut cu bine, înghesuind în ei toată dragostea mea pentru el şi dorinţa de a nu-i lipsi nimic. Victor nu e perfect. M-a făcut să şi râd, dar să şi plâng, în toţi aceşti ani. Lacrimile n-au reuşit însă să clatine nimic din dragostea mea, pentru că eu chiar cred cu tărie că greşelile copiilor li se datorează, de fapt, nouă, părinţilor, care, cândva, undeva, am greşit. Sau n-am făcut chiar ceea ce trebuie. De multe ori, tot din prea multă dragoste”, spune Marina Almăşan. Dincolo de toate astea, vedeta TV crede că Victor e pregătit să înfrunte viaţa. “I-am pus în bagaj şi cei 7 ani de-acasă, şi dorinţa de a fi mereu cel mai bun, şi aplecarea spre corectitudine şi ne-minciună, şi puterea de a iubi şi de a fi loial, şi, îmi place să cred că şi empatia faţă de cei din jur, mai puţin norocoşi. O vreme nu ne-am avut decât unul pe celalalt ( sora trăieşte departe de noi, bunicii sunt impovăraţi de ani, iar noi trăim sub umbrela bucuriei că încă îi avem) . Am format o echipă şi am traversat împreună anii, cu bunele şi relele lor. Acum este şi Ana în peisaj şi sper ca amândoi să aibă grijă de povestea lor. Să se respecte şi să se ajute unul pe celălalt, folosind iubirea drept catalizator. Eu...voi rămâne pe margine - aşa cum îi este sortit oricărui părinte - bucurându-mă de bucuriile copiilor mei şi fiind oricând gata să sar în tranşee, pentru a mi-i apăra. Nu ştiu cu ce amintiri va porni Victor în viaţă, legate de mama lui. Cu siguranţă, gândurile noastre vis-a-vis de părinţi devin mai îngăduitoare odată cu trecerea anilor, când, rememorându-ne copilăria şi adolescenţa, realizăm cât de mult au însemnat, de fapt, pentru noi, cei pe care îi credeam pe atunci prea severi, prea zgârciţi, prea obtuzi, prea demodaţi... Nu ştiu ce sentimente sunt aşezate în sufletul lui Victor, eliberat de “povara” copilăriei şi intrat în maturitate, ştiu doar că sufletul mamei sale va musti mereu de dragoste şi că fiecare ocazie, precum cea de astăzi, nu va face decât să-mi reamintească, de fapt, cât de mult îmi iubesc copiii”.