Reuniunea „Liceenii“ în OK!

În opinia mea, vineri apare cel mai bun număr al revistei OK!. Am reuşit ceea ce părea nu doar imposibil, ci de neîncercat. Am reuşit reuniunea… “Liceenii”. Isoscel, Ionică, Mihai, Dana şi Geta. Splendid. A fost una dintre zilele în care mi-am readus aminte că meseria asta a mea, când e făcută aşa, e al naibii de mişto. Deci… vineri, 23 septembrie, unul dintre cele mai tari materiale apărute până acum în revistele care încă se mai ocupă de celebrităţi. Nu de Buruiană, Tonciu şi Drăguşanu.

În opinia mea, vineri apare cel mai bun număr al revistei OK!. Sau, în fine, e numărul cel mai drag mie. Am reuşit ceea ce părea nu doar imposibil, ci de neîncercat. Meritul important e al colegei mele, Florentina Iana. E descurajant de persuasivă. Băi, insistă într-un fel… e nenorocire. Împreună cu ea am reuşit reuniunea… “Liceenii”. Isoscel, Ionică, Mihai, Dana şi Geta. Splendid. Vreo trei luni a durat.

Săptămâna trecută s-a întâmplat. M-am dus s-o iau de acasă pe doamna Tamara Buciuceanu. Isoscel, cum ar veni. Deci… aşa ceva. Aveam senzaţia că joc în film. Un personaj superb. “Unde se grăbesc, domne, ăştia?! N-am pomenit! Acum toată lumea se grăbeşte!”. Trece în mare viteză o salvare. “Ia uite! Iar s-a întâmplat ceva! Îţi spun eu! Sigur s-a întâmplat ceva!” Turează motoarele la un stop un grup de motociclişti. “Uite-i! Ca nebunii.” Între timp şi-a adus aminte că şi Mihai Constantin (Ionică, care-i este nepot) are motocicletă. “Şi Mihai are una. I-a făcut-o cadou cineva din America. Da’ a lui e frumoasă. L-a plimbat şi pe Radu Beligan cu ea. Doamneee!! Seee uitaaa lumeaaaa.....”. Ajungem la liceu. Prima a venit Cesonia Postelnicu. O apariţie. Nu-ţi trebuia să ştii cine e ca atunci când o vezi să tragi concluzia că e o actriţă. Foarte similară personajului din „Liceenii“. Uşor mai retrasă uneori, în rest, la fel. A apărut spectaculos Mihai Constantin. Ionică. Tipologia personajului de la care pleacă toate catastrofele într-o clasă. Genul care pune tot timpul ceva la cale. Astea erau reminiscenţele celui care era atunci. Astăzi este tatăl a doi copii. Şi-a păstrat umorul şi talentul de a spune ce alţii ocolesc. Oana Sârbu... a avut ceva neaşteptat de firesc în prezenţă. Şi ea încă o bună proiecţie a personajului ei din „Liceenii“. Mi-a părut un om fericit. Apreciez la Oana Sârbu un tip de linişte în care nu prea se mai trăieşte azi. Ştefan Bănică... a apărut ultimul. Întotdeauna mi-a părut că are stofă de star. E din categoria Ilie Năstase. Ştie să-şi joace postura starului. A venit gata pregătit de şedinţa foto.

Era ceva spectaculos în sala aceea de clasă. El şi Mihai Constantin stând de vorbă într-o bancă. Doamna Buciuceanu, punându-ne din când în când la punct. Ba că durează prea mult interviul. Ba cu pozele era o problemă.“Ce atâtea poze. Gata!” Sau la interviu: “Nu! Hai să stăm frumos aici toţi”. Tare de tot. Mici înţepături în interviu ale Cesoniei la adresa Oanei. Doamna Buciuceanu supărată pe Caramitru. Şi o uşoară emoţie a tuturor, pe care unii o asumau. Alţii o camuflau în glume. E interesant felul în care fiecare a reuşit să surmonteze personajul puternic pe care l-a jucat în încă cel mai de succes serial românesc făcut vreodată. 25 de ani de la „Liceenii“, aniversaţi într-o sală de clasă din colegiul Şincai. De câteva ori s-a sunat. Câţi de Mihai şi Ionică or fi ieşit atunci în pauză! Ba speriaţi că urmează ora lui isoscel. Ba emoţionaţi de vreo Getă sau Dană. Pentru că în general trăirile sunt aceleaşi. Timpul nu schimbă decât formele în care ele se manifestă. Oamenii nu fac decât să trăiască aceleaşi lucruri altfel. Uneori mai bine. Alteori mai rău.

A fost una dintre zilele în care mi-am readus aminte că meseria asta a mea, când e făcută aşa, e al naibii de mişto. Deci… vineri, 23 septembrie, unul dintre cele mai tari materiale apărute până acum în revistele care încă se mai ocupă de celebrităţi. Nu de Buruiană, Tonciu şi Drăguşanu.