Şocant! Simona Gherghe a fost şi ea o gimnastă traumatizată
Puţină lume ştie că vedeta de televiziune s-a visat Nadia Comăneci şi, pentru asta, a mers să facă gimnastică de performanţă. Din păcate, povestea ei s-a încheiat mai înainte de-a începe…
Încurajată de dezvăluirile făcute de Maria Olaru în cartea sa, „ Preţul aurului – Sinceritate incomodă“, Simona Gherghe s-a întors în trecut într-o perioadă de care nu voia să-şi amintească prea curând. E vorba despre timpul petrecut în cantonamentele de gimnastică
„Maria, Andreea, Ioana, Simona. Toate vor să fie Nadia. Exersează asiduu la bara de bătut covoare. Habar n-au cum e într-o sală adevărată de gimnastică. În jocul lor, nu lipsesc ceremonia de premiere, podiumul şi medalia. Niciuna nu cunoaşte preţul victoriei. Nu ştiu să povestesc despre celelalte, dar Simona l-a aflat. Simona n-a urcat niciodată pe podium, n-a luat nicio medalie. Dar a luat bătaie. Simona e o gimnastă ratată…“. Aşa îşi începe povestea tulburătoare Simona Gherghe, pe blogul său, sub titlul "Pumnul şi scândura".
„Toată copilăria mea mi-am dorit să fiu Nadia. În jocurile noastre, noi, fetele ne băteam pentru rolul ei. Iar când am împlinit vârsta de şcoală, părinţii mei, martori ai acestei pasiuni, m-au dat la o clasă specială de gimnastică. Asta însemna antrenamente zilnice. Şi, în fiecare dimineaţă, de la 8 la 9, balet. Dar până să ajung acolo, a fost prima zi de şcoală. Şi prima oră de balet. În sală, antrenorul de gimnastică, domnul Radu, şi balerina, doamna Balog. (Interesant, acum îmi dau seama că aşa le-am zis dintotdeauna: domnul şi doamna, într-o epocă în care toţi erau tovarăşi…) Era prima întâlnire şi, ca să ne verifice aptitudinile, ne-au pus să facem şpagatul. Nu mi-a ieşit aşa cum ar fi trebuit şi m-am aşezat, cu picioarele depărtate, într-o imitaţie stângace. Profesorul Radu m-a văzut, s-a apropiat şi m-a lovit cu pumnul în spate. O lovitură atât de puternică, încât o simt şi acum pe şira spinării. – Aici nu ne relaxăm!
Simona Gherghe, în copilărie.
Tot ce-a urmat a fost un coşmar. Simpla prezenţă în sală a acelui om mă paraliza. Şi nu îndrăzneam să le spun nimic alor mei, pentru că eu îmi dorisem să fac gimnastică. Într-o zi, de frică, am făcut spasmul plânsului. M-am prăbuşit, horcăind sufocată, pe o saltea. Sala avea un balcon, de unde domnul Radu supraveghea antrenamentele. Ca să-mi treacă, mi-a aruncat de acolo, de sus, un cubuleţ de ciocolată. Cam cum arunci unui câine care nu se mai opreşte din schelălăit un colţ de pâine. Am ştiut, atunci, că n-o să fiu niciodată Nadia.
Chinul copilăriei mele a durat vreo doi ani. Până într-o zi, când am venit acasă cu picioarele vinete. Profesoara de balet, doamna Balog, o unguroaică a cărei singură plăcere era să ne jignească îngrozitor, mă bătuse cu o scândură, pentru că nu executasem corect nu ştiu ce mişcare… Părinţii nu m-au mai lăsat să merg la antrenamente. Aşa mi-am încheiat cariera sportivă. Am o singură amintire palpabilă, de atunci. Un articol, în «Flacăra Iaşului», de prin ’84, în care eram menţionată ca rezervă a lotului judeţean de gimnastică ritmică. A fost, de altfel, şi cea mai mare performanţă.
PS. Maria Olaru, campioană olimpică la gimnastică, îşi lansează sâmbătă cartea «Preţul aurului – Sinceritate incomodă». Am citit câteva pasaje, apărute în presă. Confesiunea Mariei e tulburătoare şi dureroasă. Iar mie mi-a redechis rănile“, a mărturisit Simona Gherghe pe blogul personal.