Tovarășa Chanel! Elena Ceaușescu se visa Jackie Kennedy a României și avea o obsesie febrilă pentru haine și croieli occidentale

În spatele imaginii sale de „savanta națiunii”, Elena Ceaușescu ascundea o obsesie aproape febrilă pentru haine scumpe și croieli occidentale, cerând taioruri „ca la Chanel”, deși tiparele nu o iertau niciodată.

În România anilor ’70–’80, într-o epocă în care rafturile magazinelor erau goale, iar oamenii stăteau la cozi interminabile pentru un litru de lapte, garderoba Elenei Ceaușescu devenea un subiect aproape mitologic în cercurile restrânse ale celor care aveau acces la culisele puterii. Soția dictatorului își dorea cu obstinație să fie percepută drept o Primă Doamnă modernă, rafinată, în pas cu Occidentul. „Vreau un taior ca al doamnei Kennedy”, ar fi spus ea într-o ședință tensionată cu croitoresele de la APACA, potrivit mărturiilor apărute după 1990 și citate ulterior în „Evenimentul Zilei”. Dorința ei de a imita eleganța vest-europeană se lovea însă de limitele industriei textile românești și, nu în ultimul rând, de propriile trăsături fizice, pe care nici cele mai bine intenționate croitorese nu le puteau transforma în ceea ce își imagina.

În atelierele speciale, unde accesul era strict controlat, se lucra ore în șir pentru a reproduce, după fotografii din reviste străine confiscate la vamă, croieli inspirate de Chanel. Croitoresele povesteau că Elena Ceaușescu cerea „să fie exact așa, dar mai frumos”, o formulă care le lăsa într-o permanentă stare de neliniște. Tiparele nu se potriveau niciodată perfect, iar materialele disponibile în țară nu aveau finețea celor occidentale. Totuși, nimeni nu îndrăznea să spună că rezultatul nu flata silueta rigidă a „savantei de renume mondial”. Una dintre croitorese își amintea: „Dacă nu-i plăcea cusătura, ridica sprânceana și știam că trebuie să o luăm de la capăt. Nu exista «nu se poate».”

În spatele ușilor închise ale atelierelor speciale, croitoresele din perioada comunistă care lucrau pentru garderoba dictatoarei Elena Ceaușescu trăiau într-o tensiune continuă, prinsă între frica de a greși și mândria discretă că făceau parte dintr-un cerc privilegiat, chiar dacă nu din proprie alegere. Atmosfera era una aproape conspirativă: ferestrele erau acoperite, accesul era strict controlat, iar fiecare croitoreasă semna angajamente de confidențialitate. „Nu aveam voie să spunem nici acasă ce lucrăm”, povestea una dintre ele după 1990, potrivit „Evenimentul Zilei”. Munca începea devreme și se termina târziu, iar materialele – aduse uneori direct din depozitele Securității – erau păzite cu o atenție aproape militară. Femeile își aminteau cum, înainte de fiecare probă, se instala o liniște apăsătoare, ca înaintea unui examen. „Când intra ea, simțeai cum se strânge aerul în cameră”, spunea o altă croitoreasă. Deși erau meșteri pricepuți, obișnuiți să transforme stofe rigide în linii elegante, în fața tovarășei Elena Ceaușescu simțeau că orice cusătură putea deveni motiv de admonestare. Totuși, în felul lor, încercau să salveze aparențele, ajustând tiparele astfel încât să o avantajeze cât de mult permitea realitatea. Uneori reușeau, alteori nu, dar niciodată nu aveau voie să recunoască limitele. În acele ateliere, moda nu era o formă de expresie, ci un instrument politic, iar croitoresele deveneau, fără să vrea, parte din mecanismul care întreținea iluzia unei eleganțe fabricate.

Pretențiile Elenei Ceaușescu depășeau însă cu mult garderoba de „Jackie Kennedy a României”. Ea dorea să fie tratată cu deferență absolută, iar cei din jur se conformau. În vizitele oficiale, ținea să poarte ținute care să transmită autoritate, dar și o anumită feminitate controlată. În realitate, hainele deveneau o armură, un mod de a-și impune statutul într-o lume în care cultul personalității era deja sufocant. În timp ce românii cumpărau haine la rație, ea își permitea să respingă un taior doar pentru că „nu cade bine pe umăr”.

Atmosfera epocii era una de contrast dureros: pe de o parte, propaganda care o prezenta drept o femeie simplă, apropiată de popor; pe de altă parte, realitatea unei femei obsedate de imagine, care își dorea să concureze cu Jackie Kennedy sau Imelda Marcos, fără a avea însă nici contextul, nici eleganța naturală a acestora. În cercurile restrânse ale nomenclaturii se șoptea că „Elena vrea să fie Parisul într-o țară fără lumină”, o ironie amară care surprindea perfect disproporția dintre aspirațiile ei și lumea în care trăia. Chiar și paltonul purtat în ultima ei zi de viață era o creație Yves Saint Laurent...

Garderoba ei rămâne astăzi un simbol al unei epoci în care aparențele contau mai mult decât realitatea, iar luxul afișat de cei de la vârf contrasta violent cu lipsurile populației. În felul ei, Elena Ceaușescu a încercat să-și croiască o identitate occidentală, dar rezultatul a fost mereu o copie imperfectă, un ecou distorsionat al modei pe care încerca să o imite.

FOTO: Profimedia, Getty Images