Viaţa secretă a lui Michelle Obama. Mărturisiri dureroase despre pierderi de sarcini, fertilizări in vitro şi crize în cuplu

Când credeam că am aflat totul despre ea în decursul celor două mandate prezidenţiale ale lui Barack Obama, iată că fosta Primă Doamnă face dezvăluiri şocante.

Părea că, odată cu ieşirea din mainstreem-ul sferei politice, viaţa lui Michelle Obama (54) se va reaşeza pe făgaşul obişnuit şi că, la fel ca alte Prime Doamne, se va dedica lecturii, vieţii tihnite, întâlnirilor omagiale şi operelor de binefacere. Şi, desi­gur, ne aşteptam şi să scrie un volum de me­morii despre experienţa sa la Casa Albă, timp de două mandate prezidenţiale, cu situaţii in­edite şi evenimente petrecute dincolo de uşile închise. Dar recunoaştem că autobiografia sa ne-a surprins cu mult peste aşteptări.

În volu­mul Povestea mea/Becoming, scris într-un stil fermecător şi lansat recent la nivel mondial, Michelle Obama face o cronică a experienţelor sale, pornind de la copilăria trăită în Chicago, trecând prin anii în care a trebuit să îmbine responsabilităţile de mamă cu cele profesi­onale şi ajungând la anii petrecuţi la cea mai vestită adresă din lume. Şi nu te-ai aştepta de la o fostă Primă Doamnă la atât de multă sinceritate şi luciditate, la descrieri în deta­liu şi evocări atât de vii şi intime. Iar Michelle chiar nu conteneşte să surprindă şi să inspire, deopotrivă, făcând cele mai neaşteptate măr­turisiri despre dificultăţile prin care au trecut ea şi soţul ei, fostul preşedinte Barack Oba­ma, de-a lungul celor 26 de ani de mariaj. Şi, din câte se pare, primele obstacole au apărut chiar după nunta lor.

„Ce se întâmplă când un individualist iu­bitor de singurătate se însoară cu o femeie de familie, căreia nu îi place deloc singu­rătatea?“, se întreabă ea, amintindu-şi cum proaspătul ei soţ a luat avionul spre Bali şi a stat cinci săptămâni singur, lucrând la cartea lui, Dreams from My Father/Visuri de la tatăl meu. „Eu am rămas acasă, pe Euclid Avenue, locuind la etaj, deasupra apartamentului ma­mei, într-o altă iarnă grea ce se aşternea peste Chicago, ocupându-mi timpul cu întâlniri cu prietenii şi cu seri de gimnastică la sală. (...) Îmi lipsea teribil Barack, dar încercam să-mi explic situaţia raţional, spunându-mi că, deşi eram proaspăt căsătoriţi, această separare era cea mai bună soluţie pentru problema pe care o aveam de depăşit.“ Interesant este însă cum îşi explica tânăra Michelle impunerea acestei distanţe: „Poate că voia chiar să-mi facă un bine, încercând să ţină acest haos departe de mine. Mă măritasem cu cineva care gândea nonconformist, trebuia să-mi reamintesc asta. El îşi rezolva treburile în modul care i se părea lui cel mai rezonabil şi mai eficient, chiar dacă din exterior părea doar o vacanţă la mare – o lună de miere cu el însuşi (nu puteam să nu mă gândesc la asta, în clipele de singurătate) după luna de miere cu mine.“

Tot atunci, tânăra doamnă Obama resim­ţea din plin şi dificultăţile financiare, deşi îşi pusese speranţa în jobul de director executiv la Public Allies, o companie ce recruta tineri cărora le oferea îndrumare, pentru a-i plasa apoi în poziţii de începători în companii de stat şi agenţii publice. „Iniţial, mi s-a oferit un salariu atât de mic, cu atât de mult sub ceea ce câştigam lucrând pentru primăria din Chi­cago, ceea ce era deja jumătate din cât câşti­gasem ca avocat, încât efectiv nu mi-am putut permite să spun da. (...) Trebuia să-mi nego­ciez admiterea şi să cer exact salariul de care aveam nevoie. Pur şi simplu, nu puteam să fiu intimidată sau stânjenită de nevoile mele. Încă mai aveam de plătit cam 600 de dolari în fiecare lună la împrumutul de studii, peste cheltuielile mele obişnuite, şi eram căsătorită cu un bărbat care avea de plătit propriile lui împrumuturi pentru facultatea de Drept.“

Peste toate aceste strădanii de a ajunge la un echilibru financiar şi la un anumit standard profesional, vestea că mama lui Barack sufe­rea de cancer preocupa intens tânăra familie. „Ann fusese diagnosticată cu cancer ovarian şi se mutase de la Djakarta în Honolulu, pentru tratament. Din câte ştiam noi, primea îngrijire medicală şi chimioterapia părea să funcţione­ze, iar Barack se ducea des în vizită la ea. Dar diagnosticul venise târziu, cancerul era avan­sat şi era greu de ştiut ce avea să se întâmple. Ştiam că asta îl frământa pe Barack...”

La fel de mult, tânărul avocat avea ambiţii politice. Nu voia să rămână doar jurist/pro­fesor/scriitor, ci visa să fie membru al Sena­tului, mai ales că se ivise ocazia să ocupe un loc rămas vacant. Ce părere avea soţia lui? „Nu mi se părea o idee grozavă să candideze. După părerea mea, era prea onest, avea prea multe planuri îndrăzneţe ca să reziste într-o atmo­sferă de ranchiună făţişă şi de conflicte dure. (...) Sinceră să fiu, eram convinsă că aveau să-l mănânce de viu. Dar dacă Barack credea că putea avea un cuvânt de spus în politică, cine eram eu să-i stau în cale? (...) Era un om bun care voia să influenţeze lumea şi, cu tot scepticismul meu, a decis că era cea mai bună modalitate de-a merge înainte.“

Din păcate, mama lui Barack a murit în Ho­nolulu, la puţin timp după ce el şi-a anunţat candidatura. Şi, din cauza deteriorării rapide a stării ei, tânărul politician n-a mai apucat să-şi ia rămas bun de la ea. N-a avut însă timp să-şi jelească mama, pentru că Senatul era în sesiune. Ceea ce, pentru Michelle, însemna să aibă din nou un mariaj la distanţă. „Eram despărţiţi o bună parte de săptămână. Barack pleca luni noaptea cu maşina şi conducea pa­tru ore până în Springfield, unde se caza la un hotel ieftin în care stăteau mulţi dintre ceilalţi senatori, până joi seara, când se întorcea aca­să târziu.“ Dar ceea ce rămăsese neschimbat între ei doi era cina de vineri seara, la resta­urantul Zinfandel din centrul Chicago-ului. „Inima îmi tresărea de fiecare dată când îl ve­deam intrând pe uşă şi întinzându-i paltonul recepţionerei, înainte să-şi facă drum spre masa noastră, zâmbindu-mi. Mă săruta şi apoi îşi scotea sacoul, pe care îl aşeza pe spătarul scaunului. Soţul meu. Rutina mă liniştea. Co­mandam acelaşi lucru aproape în fiecare vi­neri – friptură înăbuşită, cu varză de Bruxelles şi piure de cartofi – iar, când venea mâncarea, savuram totul până la ultima bucăţică.“

Dar, deşi admite că „aceea a fost o epocă de aur pentru noi, datorită echilibrului din căsnicia noastră, când fiecare avea ţelul lui“, Michelle resimţea un gol, cel mai mare gol pe care îl poate simţi o tânără femeie căsătorită: lipsa copiilor. „Se pare că nici măcar doi oa­meni de carieră dedicaţi, cu o dragoste pro­fundă şi cu o etică desăvârşită în muncă nu pot să facă un copil când vor ei. Fertilitatea nu este ceva ce se poate câştiga. Pentru mine şi Barack, aceasta a fost o surpriză şi, totoda­tă, o dezamăgire. O vreme, mi-am spus că era doar o problemă de timp, ca efect al venirilor şi plecărilor lui Barack la Springfield. Încercă­rile noastre nu se făceau după importantele semnale hormonale din fiecare lună, ci, mai degrabă, după programul legislativului din Il­linois. Mă gândeam că această problemă era una pe care puteam încerca să o rezolvăm. Dar eforturile noastre nu au funcţionat, chiar dacă Barack gonea pe autostrada interstatală după câte o şedinţă târzie, ca să nu rateze pe­rioada mea de ovulaţie.“

Într-un final, Michelle a rămas însărcinată, dar bucuria lor n-a ţinut decât câteva săptă­mâni. „Am pierdut sarcina, ceea ce m-a făcut să mă simt rău fizic, distrugând orice urmă de optimism. Când vedeam pe stradă femei cu copii, simţeam mai întâi o dorinţă, urmată de o senzaţie bruscă şi dureroasă de neputinţă.“

Mărturisindu-şi experienţa unor prietene, una dintre ele a îndrumat-o să meargă la un medic specializat în probleme de fertilitate. La analize, nu părea să fie vorba despre o pro­blemă medicală, motiv pentru care doctorul i-a prescris un medicament care stimula pro­ducţia de ovule. Dar când nici asta n-a funcţi­onat, a sugerat fertilizarea in vitro. Fix într-o perioadă în care Michelle era din nou singu­ră... „Când s-au încheiat procedurile medicale preliminare, legislativul şi-a reluat activitatea, acaparându-l pe soţul meu cel drăguţ şi atent şi lăsându-mă singură, în cea mai mare parte a timpului, să-mi rezolv problemele cu sis­temul reproducător. Asta presupunea să-mi fac zilnic o serie de injecţii, vreme de câteva săptămâni. (...) Îmi doream o familie, Barack îşi dorea şi el o familie, aşa că acum eram sin­gură în baia apartamentului nostru, încercând să-mi fac curaj să-mi înfig seringa în coapsă. Acela a fost, probabil, momentul în care am simţit o primă undă de resentiment faţă de politică şi de devotamentul de nezdruncinat al lui Barack faţă de muncă. Sau poate că doar simţeam acut povara de-a fi femeie.“

Totuşi, nici soţul ei nu era chiar indiferent la strădaniile ei, dar ea simţea că sacrificiile ei erau mult mai mari: „Citea tot ce găsea despre fertilizarea in vitro şi îmi vorbea toată noap­tea despre asta, dar singura lui datorie reală era să treacă pe la clinică şi să furnizeze nişte spermă. Iar apoi, dacă voia, putea să se ducă să bea un Martini“.

Din fericire, după opt săptămâni de trata­ment chinuitor, Michelle auzea la un consult medical primele bătăi de inimă ale pruncului ce creştea deja în ea. „Eram însărcinată. Era adevărat! Era privilegiul meu, darul de-a fi femeie. Simţeam o fericire care mă făcea să radiez.“ Iar, pe 4 iulie 1998, avea să se întâmple marea întâlnire cu prima ei născută, Malia Ann Obama, „unul dintre cei mai frumoşi bebeluşi

 care s-au născut vreodată“.

Maternitatea a devenit factorul ei motivant, care îi dicta „mişcările, deciziile şi ritmul fie­cărei zile“. Totuşi, la numai câteva luni de la naşterea Maliei, Michelle se reîntorcea la ca­tedră, la Universitatea din Chicago, lăsându-şi fiica cu o bonă filipineză cu pregătire de asis­tentă medicală. Şi, deşi lucra cu jumătate de normă, tot se simţea vinovată că nu reuşea să se împartă între profesie şi rolul de mamă. În­tre timp, însă, ascensiunea lui Barack continua cu un mandat de 4 ani în Senat şi cu îndârjirea de-a candida pentru un post în Congres, ceea ce l-a răpit şi mai mult de lângă familia sa, de Crăciunul lui 1999 fiind acasă doar... patru zile. Ceea ce a făcut ca tradiţionala lor mini-va­canţă din Hawaii, la bunica lui Barack, să fie totalmente compromisă atât de obligaţiile lui, cât şi de faptul că Malia se îmbolnăvise subit. Şi, colac peste pupăză, colegii din Senat au in­terpretat plecarea lui în Hawaii drept o fiţă a unui congresman cu chef de viaţă...

Pentru venirea pe lume a celui de-al doilea copil al lor, tot o fetiţă, Natasha Marian Oba­ma, născută pe 10 iunie 2001, Michelle a trecut printr-o nouă fertilizare in vitro. Din fericire, atât sarcina, cât şi naşterea aveau să fie uşoare. Doar că tocmai atunci familia Obama rămăse­se fără bona filipineză, care n-a putut refuza un post mai bun. Aşa că Michelle s-a gândit că ar fi mai bine să devină, o vreme, casni­că. „Mă trezeam de câteva ori pe noapte s-o alăptez pe Sasha, ceea ce făcea să fiu în urmă cu somnul, lucru care începea să-mi afecteze şi starea mentală. Eram aproape o maniacă a curăţeniei, însă eram pe cale să pierd bătălia. Apartamentul nostru era plin de jucării, de cărţi pentru copii şi de pachete de scutece. Orice ieşire în afara casei implica un cărucior uriaş şi o geantă plină cu lucruri esenţiale: o pungă de cereale resigilabilă, câteva jucării şi un rând de haine de schimb – pentru toată lumea.“ Ceea ce, însă, i-a reglat noul ritm de viaţă a fost întâlnirea cu alte proaspete mă­mici, care au făcut-o să înţeleagă că „nu exis­tă o formulă ideală pentru maternitate“. Şi, în consecinţă, a decis să se reangajeze, obţinând un post de director executiv la Centrul Me­dical al Universităţii din Chicago. Un job care avea să reconfigureze „matematica din familia noastră: aveam doi copii, trei locuri de muncă, două maşini, un apartament şi ceea ce părea să fie zero timp liber“.

În tot acest tumult, Michelle se simţea vul­nerabilă când Barack era plecat, singurătatea o făcea să sufere, iar lipsa lui de lângă fami­lie o înverşuna şi mai mult. „Acasă, frustrările noastre începeau să răbufnească des şi puter­nic. Ne iubeam foarte mult, dar era ca şi cum în centrul relaţiei noastre ar fi apărut brusc un nod pe care nu puteam să-l desfacem“. Criza de cuplu părea rezolvabilă numai cu ajutorul terapiei, faţă de care Barack manifesta o mare reticenţă. „Eu voiam să vorbesc cu adevărat şi să ascult cu adevărat, şi nu noaptea târziu sau în orele în care puteam sta împreună cu fete­le. (...) Aşa că am făcut o programare la un psi­holog, iar Barack şi cu mine am mers la el de câteva ori“. După aceste şedinţe de terapie de cuplu, amândoi au făcut ajustări în programe­le lor, ajungând să-şi fixeze ore pentru cină, baie, citit, alintat şi stingere. „Noi îl aşteptam să ajungă acasă, iar responsa­bilitatea lui era să ţină pasul cu noi.“

Când Barack a ajuns la Wa­shington, provocările s-au înmulţit. Iar ritmul în care îi aruncase candidatura lui la pre­zidenţiale, în februarie 2007, istovea întreaga familie. După un turneu electoral epuizant, în care Michelle i-a făcut cam­panie umăr la umăr, pe 4 no­iembrie 2008, Barack Obama devenea primul preşedinte de culoare al Statelor Unite. Şi, de atunci, Casa Albă le-a devenit reşedinţă pentru următorii opt ani. Prioritară devenise mana­gerierea expunerii publice şi siguranţa lor, mai ales a celor două copile, care practic au crescut în Biroul Oval şi sub re­flectorul politic. De altfel, la fi­nalul celui de-al doilea mandat, când Obama i-a predat ştafeta lui Donald Trump, Malia toc­mai absolvise Sidwell Friends, luându-şi un an sabatic înainte de plecarea la Harvard, iar Sa­sha împlinise 15 ani şi avea pri­mul ei job, într-un snack bar.

„Acum, mă aflu în faţa unui nou început, într-o nouă etapă a vieţii“, spune fosta Primă Doamnă. „Pentru prima dată după mulţi ani, sunt liberă de orice obligaţii ca soţie de politi­cian, nu mai sunt constrânsă de aşteptările al­tor oameni. Am două fete care au crescut mari şi au nevoie de mine mai puţin ca altădată. Am un soţ care nu mai poartă pe umeri povara unei întregi naţiuni.“ Şi, ca să fie clar atât pentru presă, cât şi pentru lumea politică, „nu intenţionez să candidez pentru o funcţie niciodată. Nu am fost niciodată un fan al politicii, iar experien­ţa din ultimii zece ani nu mi-a schimbat prea mult percepţia. (...) Este o arenă în care pur şi simplu nu-mi găsesc locul.“ Iar în ceea ce priveşte rolul ei care, cu siguranţă, a lăsat o amprentă pentru generaţiile următoare de Prime Doamne, rămâne la fel de modestă: „Sunt un om obişnuit care a avut şansa unei călătorii extraordinare. Am avut norocul să ajung în castele de piatră, în sălile de curs ale unor şcoli şi în bucătării din Iowa, încercând doar să fiu eu însămi, încer­când doar să creez legături cu oamenii. (...) E nevoie de putere ca să-ţi dai voie să devii cunos­cut şi auzit, să-ţi asumi propria poveste şi să-ţi foloseşti ade­vărata voce.“ Mulţumim pentru poveste, Michelle Obama! Sigur te-ai făcut auzită.