Andreea Marin: „Mi-am recăpătat echilibrul“

Andreea Marin este mai femeie ca ori­când. Sau, după cum ea însăşi declară, mai relaxată, mai înţeleaptă, mai op­timistă, mai echilibrată, mai împăcată cu noul ei univers. Nu şi-a dorit nicio­dată să fie o carte deschisă, de aceea, ani la rând a vorbit numai despre succesele ei

Despre noile începuturi din viaţa ei, într-un interviu sincer, în care îşi asumă tot, inclusiv relaţia cu fizioterapeutul turc, Tuncay Ozturk.

Andreea Marin este mai femeie ca ori­când. Sau, după cum ea însăşi declară, mai relaxată, mai înţeleaptă, mai op­timistă, mai echilibrată, mai împăcată cu noul ei univers. Nu şi-a dorit nicio­dată să fie o carte deschisă, de aceea, ani la rând a vorbit numai despre succesele ei, însă, odată cu divorţul de Ştefan Bănică Jr., a înţeles că nu e gre­şit să te arăţi lumii şi cu rele, nu numai cu bune. Ajunsă la această maturitate emoţională, Andreea a câştigat lupta cu subconştientul, radiază, iubeş­te şi nu se teme să se lase din nou iubită.

În afară de ziarişti, cine-ţi mai spune Zână?

Nimeni în mod constant, dar câ­teodată prietenii o mai fac, într-un context potri­vit. Eu, însă, sunt un om cu picioarele pe pământ, care a purtat odinioară, ce-i drept, ţinute diafane de zână, gândite şi croite de un designer român care a intrat în istoria modei: doamna Doina Le­vintza.

Pe o scară de la 1 la 10, cât de tare te enervează acest apelativ?

De ce să mă enerveze? La origine, el este un alint al publicului, spus cu inima deschisă şi cu căldură. Cei care îl interpretează negativ sau îl folosesc ironic spun ceva despre ei înşişi prin ati­tudinea lor, nu despre mine. Aşa că nu mă deran­jează deloc. Eu ştiu foarte bine ce fel de om sunt şi încrederea mea în propriile forţe nu se clatină atât de uşor.

Dintre toate răutăţile care s-au spus vreodată despre tine, care a fost cel mai mare neadevăr? Şi ce te-a durut cel mai tare, ce a lăsat cele mai adânci urme în timp?

Nu am făcut o clasificare în acest sens, dar o să vă amintesc o minciună care mi-a stârnit chiar râsul: că aş avea o operaţie estetică inedită, gro­piţele din obraji, pentru a-mi îndulci zâmbetul. Neadevărurile sau nedreptăţile care îi afectează pe cei dragi din familie sunt cele care mă afec­tează, dar nu sunt omul care să stea să se plângă cu mâinile încrucişate, ci dimpotrivă: îmi cunosc drepturile şi mă folosesc de ele, aşa că am apelat la justiţie şi am câştigat în aceste cazuri. Nu negociez cu imposto­rii. Îi taxez pe cale legală.

Andreea Marin de după divorţul de Ştefan Bănică e mult mai cinstită cu ea însăşi decât cea de dinainte de divorţ?

Nu. Sunt pur şi simplu într-o altă etapă din viaţă, mai relaxată, poate, după o perioadă dificilă, mai înţe­leaptă după acumularea unor noi lecţii de viaţă. A-ţi apăra familia cu tot ce-ţi stă în putere, atâta timp cât îţi stă în putere, ori a-ţi apăra intimitatea nu înseamnă a fi necinstită. Iar spălarea rufelor în public nu e atitudinea potri­vită mie.

Faptul că ai ales să fii sinceră şi să vorbeşti public despre sentimentele ce te-ncearcă într-o asemenea situaţie capitală ţi-a adus un mare val de simpatie, a îmbunat mult percepţia publică despre tine. Când s-a născut în tine, în interiorul tău, schimbarea, dorinţa de a lăsa la vedere lumii şi relele, nu numai bunele din viaţa ta? Când te-ai împăcat, concret, cu tine?

Eu nu văd lucrurile la fel. Ce înseamnă că sin­ceritatea mea a îmbunat percepţia publică despre mine? Că aş fi avut parte anterior de o percepţie negativă? Nu e cazul, dimpotrivă. Cine a ştiut să citească printre rânduri, a înţeles, în fiecare mo­ment, starea femeii Andreea Marin. Că nu mi-am dorit să fiu o carte deschisă, asta e adevărat, tre­buie să te gândeşti şi la cei din jurul tău, nu doar la tine, când faci afirmaţii sensibile. M-am gândit la copilul meu, înainte de toate. Mi se pare firesc, nimic mai mult, felul în care am depăşit această perioadă. Firescul meu. Iar acum sunt împăcată cu mine, mi-am recăpătat echilibrul şi sunt într-un moment în care tot ce îmi doresc pentru mine este să fiu sănătoasă, pentru că simt că, în rest, Dumnezeu este cu mâna pe umărul meu.

A contribuit vreun psiholog/psihoterapeut la această maturitate emoţională a ta sau ai purtat singură lupta cu subconştientul?

Da, am avut sprijin, l-am căutat eu însămi, şti­ind cât este de important, şi pentru mine, şi pen­tru copilul meu. Nu le ştiu pe toate, emoţiile une­ori ne pot domina şi ne pot influenţa reacţiile în momente-cheie din viaţă, de aceea nu e o ruşine să ceri sfaturile unui specialist.

Cum găseşti judecăţile de valoare ale unora, cum că ai fost mereu cu un pas în urma Mihaelei Rădulescu? Ai simţit vreodată că o copiezi sau că eşti (cu sau fără voia ta) pe urmele ei?

Nu mă afectează în niciun fel. Eu am drumul meu, rostul meu în viaţă, răuvoitorii nu trăiesc în papucii mei, nu vin să îmi întindă o mână la greu, aşa că nu sunt de luat în seamă. Şi viaţa le de­montează, iată, toate speculaţiile, întorcându-le toate teoriile cu susul în jos. Nu e cazul să fac eu nimic. Timpul şi Cel de Sus le aranjează pe toate. (zâmbeşte)

Când ai avut ultima oară sentimentul inutilităţii?

Nu-mi amintesc să-l fi avut, sincer, nu prea cred în „nu pot“, ci mai degrabă în „nu vreau destul de mult“, aşa că eu sunt omul care găseşte mereu o cale de-a face ceva spre a mişca lucrurile în direcţia bună.

Care e cea mai mare învăţătură pe care ai deprins-o din căsnicia recent încheiată?

Că se poate merge mai departe cu eleganţă, fără a face o dramă dintr-un divorţ, atâta vreme cât eşti împăcată cu tine însăţi.

Ce îţi reproşa Ştefan cel mai des?

Ştiţi bine că nu vă puteţi aştepta de la mine la astfel de confesiuni care ţin de intimitate.

Ai regretat vreodată că ai făcut-o aproape celebră pe Adriana Nicolae?

„Celebră“ e un cuvânt mare. Şi chiar atunci când devii foarte cunoscută, trebuie să ştii ce să faci cu celebritatea câştigată. Nu a fost cazul, se pare.

Nu ai luat în calcul varianta că, în demersul tău (inteligent şi absolut îndreptăţit, în opinia mea), te-ai putea izbi de un munte de nesimţire?

Nu, a fost o reacţie spontană, sinceră, într-o situaţie ieşită din comun din viaţa mea.

Cum a comentat, ulterior, Ştefan gestul tău?

Nu l-a comentat, ci pur şi simplu a fost revoltat de atitudinea domnişoarei în cauză, afirmând public la acea vreme acest lucru.

Descrie-mi situaţia din viaţa ta în care te-ai simţit cea mai admirată, cea mai norocoasă, cea mai apreciată!

Atunci când Violeta mi-a făcut un compliment şi mi-a mărturisit, în prima ei scrisoare către mine, că îmi dăruieşte inima sa toată. O am înră­mată pe noptieră şi o ştiu pe de rost...

Cât ai rezistat să trăieşti cel mai mult fără admiraţia şi feedback-ul publicului?

Nu am o astfel de problemă, nu depind de apla­uze sau de apariţiile pe micul ecran, de aceea am şi avut forţa de a renunţa la televiziune în favoarea copilului meu, pentru care altfel aş fi fost o „mamă de duminică“, în ritmul nebun al muncii mele de dinainte de naştere. Sunt un om echilibrat şi mă descurc şi fără a lucra în televiziune, pentru că eu fac cu credinţă orice proiect în care mă implic.

De câte ori ai regretat că ai renunţat la televiziune în primul an după plecarea din TVR?

Niciodată. A fost alegerea mea, domnul Laza­rov m-a rugat să mă întorc, i-am explicat că simt că s-a încheiat o etapă din viaţa mea şi că vreau să mă dedic copilului pe care l-am dorit şi l-am aşteptat atât de mult. A înţeles şi am rămas unul în sufletul altuia, comunicând cu drag şi după de­cizia mea.

Ce ţi-a lipsit cel mai mult? Ce feeling, ce tabiet, ce provocare?

Televiziunea făcută cu bun simţ şi profesiona­lism, televiziunea ca provocare intelectuală, ca punct de inspiraţie şi liant între oameni, asta ne lipseşte, vorbesc la plural pentru că ştiu că sun­tem mulţi, noi, cei ce simţim la fel.

Care e cea mai mare provocare în faţa căreia ai fost pusă până acum?

Fără dubii: aceea de a fi o mamă cât mai bună. Nu există zi în care să nu mă frământ din această cauză.

Cum te provoacă „Şcoala mamelor“?

E o experienţă uriaşă! Atâtea vieţi care îmi traversează destinul, e incredibil cât de departe a ajuns o simplă idee născută în camera fetiţei mele, atunci când ea era încă în burtica mamei... Mi-a schimbat total viaţa şi percepţia asupra lu­mii înconjurătoare.

Când te-a provocat iubirea ultima oară?

Asta rămâne secretul meu. (

)

Am citit undeva că puterea de a afla totul despre celălalt fără a-i tulbura apele sufletului e marea provocare a iubirii. Îţi iese chestia asta?

Nu. Sunt o furtună, un om pasional, deci aştept echilibrul din partea cealaltă... Îmi iese, totuşi, ceva: ştiu să îmbrăţişez liniştea care vine din iu­bire către mine.

Cam câtă vreme ai fost cel mai mult fericită şi unde localizezi în timp această perioadă?

Fericirea are atâtea culori... De pildă, sunt per­manent fericită ca mamă, dar nu la fel am simţit ca femeie. Nu e simplu. Dar e frumos!

Ca orice femeie cu un succes imbatabil şi incontestabil profesional, cred că ai avut perioada ta în care ţi-era frică să nu eşuezi în plan sentimental. Să nu fii părăsită, să nu dezamăgeşti... Cum ţi-ai învins această frică?

Sunt o optimistă incurabilă. Şi asta m-a ajutat să văd partea plină a paharului, să sper în lumina care risipeşte întunericul. Pentru că eman ener­gie pozitivă, o şi atrag.

Andreea Marin din ultimele luni, faţă de Andreea Marin dintotdeauna, pare mult mai veselă, mai optimistă, mai surâzătoare, mai pozitivă. Radiezi. Iar asta, de regulă, ţi-o dă sentimentul îndrăgostelii, doza de optimism pe care îl presupune un nou început. Eşti îndrăgostită?

Sunt împăcată cu mine însămi, cu deciziile mele, ştiu că acesta e drumul meu şi de aceea mi-e bine. Cât despre dragoste, păstrez pentru sufletul meu astfel de sentimente.

Cu ce trăsături de caracter te-a convins Tuncay Ozturk că merită să stea la braţul tău la botezul fiicei Almei Sârbu?

Cu normalitatea omului frumos şi bun. Des­chiderea, bunul simţ şi pozitivitatea. Nu e nevoie de mai mult.

De ce tot mai multe femei îşi îndreaptă atenţia către bărbaţi de alte naţionalităţi? De ce românii noştri au tot mai puţine calităţi care să-i valideze? Cum explici fenomenul?

Nu ştiu dacă e chiar aşa, nu am făcut un son­daj în acest sens. (

) Şi dacă există vreun adevăr cât de mic în ceea ce spui, cred că barbaţii ar trebui să îşi pună întrebări de acest gen, nu noi, nu-i aşa? Eu cred că potrivirea, princi­palul argument pentru coeziunea unui cuplu, nu ţine de naţionalita­te. De educaţie, însă, da.

Când ai râs ultima oară în hohote?

Chiar azi! Motivul a fost o năz­drăvănie a fetei mele.

Îţi cântă Violeta la pian?

Da, aseară am avut parte de o întrecere, un cântec ea, unul eu, şi aşa mai departe. E vremea po­trivită să înveţe să se bucure când câştigă, dar să ştie şi cum să piardă într-o competiţie de orice fel.

Care e cea mai deşteaptă întrebare pe care ţi-a adresat-o în ultima vreme?

De ce mă bucur că a luat 99 de puncte din 100 la examenul Cambridge, primul examen din via­ţa ei. Pentru ea, faptul că a scris un cuvânt greşit într-un examen de trei ore a fost un eşec. Pentru mine, o reuşită, pentru că e cu doi ani mai mică decât ceilalţi copii care au fost testaţi astfel. Pre­cum spuneam, eu văd partea plină a paharului! Şi sunt mândră de ea. Ca orice părinte. Nu o laud excesiv, dar o apreciez şi o încurajez atunci când merită. Părinţii mei au făcut asta cu mine, având o atitudine echilibrată m-au ajutat să am încredere în mine şi a contat enorm în dezvoltarea mea.

Când te-a surprins cel mai tare?

Prima dată, când mi-a spus că ea mă iubeşte mai mult decât îmi închipui. „Cât de mult ai pu­tea să mă iubeşti?“, am întrebat-o. „Cât Universul. Deci cel mai mult, mami. Pentru că e infinit!“

Ce-ai mai schimba la tine?

De-aş fi puţintel mai răbdătoare...

Am făcut un mic sondaj de opinie în sensul ăsta şi să ştii că lumea te consideră aproape perfectă. Dar, în continuare, ţi-ar schimba stilul vestimentar. Apreciază schimbările de stil, dar consideră că tot nu e încă ceea ce trebuie. Cum de nu ai găsit încă stilistul care să te pună în valoare?

Nu cred în perfecţiune şi gusturile nu se discu­tă. Întotdeauna vor exista cei ce te plac şi cei ce nu te plac, orice ai purta sau ai face... Aşa că nu trebuie să depindem de aprecierile de acest fel. Sunt alte lucruri mult mai importante în viaţă.

Care a fost momentul în care ai conştientizat că e important să te îmbraci bine? Când ai avut această revelaţie?

Nu e important şi nici nu am avut vreo reve­laţie în acest sens. E mai degrabă o joacă de oa­meni mari. Când devine obsesie, e deja o proble­mă. Cunosc atâtea forme fără fond, îmbrăcate şi etichetate ireproşabil... Asta vreau să fiu? Fără îndoială, nu. Vreau să las ceva în urmă. Şi asta nu se găseşte în magazinele de fiţe, în niciun caz. E mult mai preţios. Vom vedea dacă timpul îmi va da dreptate.

Foto: business woman; www.agenţiadepresămondenă.com; arhiva personală