Cât a câştigat Octavia Geamănu la Antena1
A pornit de jos, dar a ajuns departe. Octavia Geamănu a ajuns în Bucureşti cu un geamantan roşu şi cu multe visuri, dar începutul a fost unul anevoios şi plin de restricţii.
“Când m-am mutat în Bucuresti, pe 1 martie 2007, câştigam până în 1.500 de lei pe lună. Nu ştiu cum, dar reuşeam să mă descurc. Plăteam chirie, locuiam într-un apartament cu 3 camere în zona 13 septembrie, împreună cu alte 2 fete. Zacusca făcută de mama era cea mai mare delicatesă. Nu stiam sa gătesc – nu ca s-ar fi schimbat ceva între timp la acest capitol – dar încercam destul de des să fac ficăţei şi pulpe dezosate. Pe cele din urmă nu reuşeam mai niciodată să le prajesc cum trebuie. Aproape că mişcau în farfurie. Cartofii prăjiţi erau la ordinea zilei. Şi covrigii la 1 leu.
Munceam enorm. Eram reporter la Antena 1. Alergam de dimineaţa pana seara. Uneori, eram atât de epuizată fizic şi psihic încât adormeam plângand, rugându-ma să rezist, să pot să merg pe drumul meu. Am avut mereu încredere în destinul meu şi i-am simţit dragostea lui Dumnezeu în fiecare secundă. Am reuşit să mă păstrez la distanţă de intrigi, de compromisuri, minciuni, lucruri deşarte”, povesteşte Octavia Geamănu pe blog.
Frumoasa blondă ocolea mall-urile, pentru că nu avea bani de cheltuit. “Pe vremea aceea, Zara sau Mango erau branduri de lux pentru mine. Îmi cumpăram ceva nou o dată la câteva luni. Mall-ul era ca un muzeu. Frumos, dar văzut din afară. Făceam o oră şi ceva pâna la redacţie dus şi uneori chiar două ore la întors. Schimbam trei mijloace de transport în comun şi uneori, din pricina unora certaţi cu dusul, trebuia să merg pe jos staţii bune. Câteodată mai şi ploua, mai era şi frig, îngheţam aşteptând autobuzul care, atunci când venea, era atât de plin încat trebuia să-l aştept pe următorul. Eram supărată pe mine pentru că aleg drumul asta… Al naibii de greu. Mai obişnuiam s-o “cert” pe mama pentru că m-a făcut atât de corectă. Îmi pot imagina de câte ori o fi plâns şi ea pentru că nu e lângă mine, să poată să aibă grijă de mine”, adaugă Octavia.
Azi, după aproape 9 ani, ar repeta experienţa. ”M-aş urca în tren să vin aici, cu acelaşi geamantan roşu în care aveam o pereche de cizme, o geacă, două perechi de blugi şi cateva bluze. Aş plange, aş rade, aş suferi, aş visa, aş spera, aş indrazni, aş munci cu aceeaşi darzenie şi as avea aceeaşi încredere în ziua de mâine… ca atunci”.
