News

Cei mai buni regizori ai tuturor timpurilor. Scorsese, Zeffirelli şi Coppola

Cei mai buni regizori ai tuturor timpurilor. Scorsese, Zeffirelli şi Coppola

Cei mai buni regizori ai tuturor timpurilor: Martin Scorsese. Ar fi putut îmbrăca hainele monahale catolice şi-atunci cinefilii ar fi fost văduviţi de-atâtea filme cult! Imaginaţi-vă un Robert de Niro fără Taxi Driver, un Joe Pesci fără Băieţi buni sau un Leonardo DiCaprio fără Lupul de pe Wall Street! Noi nu ne putem imagina…

Din fericire, destinul lucrează în favoarea celor mari (la fi gurat, căci, la propriu, regizorul se învârte printre minioni la cei 1,63 m ai săi), iar Martin Charles Scorsese, născut pe 17 noiembrie 1942, în Queens, New York, a renunţat la ambiţiile preoţeşti în favoarea celor mult mai lumeşti, testând apele cinematografi ei încă din fragedă pruncie. De fapt, această renunţare a fost mai degrabă forţată de împrejurări, Scorsese fi ind exclus, în 1956, din seminarul de formare a preoţilor catolici, din cauza aplecării sale către rock’n’roll şi fete. Cu toate acestea, fanatismul catolic care caracterizează o familie ce-şi trage rădăcinile din superstiţioasa Sicilie l-a împins pe micul Martin să ajute ca băiat de altar la slujbele de la Catedrala Old St. Patrick. Una dintre cele mai celebre din New York, şi asta datorită apariţiei acesteia în fi lmele de început ale lui Scorsese, Who’s That Knocking at My Door (1967) şi Mean Streets (1973), dar şi în Naşul lui Coppola. Încă de la vârsta de opt ani, un Martin suferind de astm şi prea plăpând pentru a se juca fotbal, în stradă, îşi omora timpul stând în casă şi imaginându-şi scenarii de fi lme. Şi, parcă conştient de valoarea lor ulterioară, le şi semna cu multă seriozitate: „Regizat şi produs de Martin Scorsese“. Mania lui pentru fi lme era privită cu ochi curioşi de părinţii săi de origine italiană, Catherine Cappa şi Luciano Charles Scorsese, deşi chiar şi aceştia lucrau ca actori cu jumătate de normă. Iar Martin avea şi unde să-şi găsească inspiraţie pentru acele poveşti din copilărie, doar a crescut în fi eful italo-americanilor din New York, celebrul cartier Mica Italie, pe care regizorul avea să-l descrie, mai târziu, ca semănând cu un sat din Sicilia. De acolo o fi prins Martin şi acel limbaj atât de colorat, dus la extreme în viitoarele sale fi lme: Lupul…, bunăoară, deţine recordul pentru cel mai mare număr de „Fuck“-uri folosite într-un fi lm, 569! Într-un interviu recent pentru publicaţia Details, regizorul recunoaşte că tocmai atmosfera italiană a copilăriei sale este cea care îi lipseşte acum, din noul New York. „Mi-e dor de vechile res t a u r a n t e italieneşti de pe Mulberry Street. E drept că nu mergeam prea des acolo, dar… Dacă mama îţi găteşte mâncare italiană nu ai de ce să mai mergi la restaurant. În anii ’70, însă, era diferit. Făceam fi lme şi mergeam la Palucci sau Villa Roma sau în locuri ca acestea, care nu mai există acum. E neplăcut.“ Martin a ştiut că avea o chemare pentru regie atunci când un scurtmetraj de comedie, de doar 10 minute, i-a adus o bursă de 500 de dolari la Universitatea din New York. Parcursul universitar al viitorului mare regizor este unul ireproşabil, culminând cu o diplomă în limba engleză, un master în regie de fi lm, în 1966, şi o perioadă în care a lucrat acolo ca profesor, avându-l ca student, printre alţii, pe Oliver Stone. Tot pe atunci, şi anume în 1965, la doar 23 de ani, Martin bifa primul dintre cele nu mai puţin de cinci mariaje ale sale, cu iubita din facultate, Laraine Marie Brennan, care se termină şase ani şi un copil (Catherine) mai târziu. După studenţie, la începutul anilor ‘70, Martin devine parte a găştii de fi ţoşi ai lumii fi lmului, cu prieteni precum Brian De Palma, Francis Ford Coppola, George Lucas sau Steven Spielberg, primul fi ind responsabil a-i fi făcut „lipeala“ cu cel care avea să devină actorul lui preferat, Robert De Niro. Îl şi distribuie pe pasionalul italo-american în prima lui lucrare de geniu, Mean Streets, în 1973, cu elemente care devin, peste ani, semnătura lui Scorsese: intrigi sumbre, personaje principale violente, elemente religioase catolice, Mafi a, tehnici de fi lmare neobişnuite… Micuţul regizor atrăgea atenţia, iar prestigioasa Rolling Stone şi-a dorit un interviu cu el, lucru care i-a mijlocit acestuia întâlnirea cu jurnalista Julia Cameron, a doua lui nevastă. N-au stat mult timp căsătoriţi, ci doar doi ani, între 1975 şi 1977, îndeajuns pentru ca Martin să devină pentru a doua oară tată, al Domenicăi (1976), anul în care s-a născut şi un alt „copil“ de sufl et al lui, celebra peliculă Taxi Driver. Dar nici chiar talentatul regizor, cu imaginaţia lui bogată, nu şi-ar fi închipuit că va trăi, vreodată, o poveste de dragoste cu o femeie cu nume de familie legendar, Isabella Rossellini. Ea avea, pe atunci, doar 27 de ani, iar el era cu 10 ani mai în vârstă. Dar şi cu 10 centrimetri mai scund. Avea să fi e o relaţie tensionată, întinsă pe trei ani (1979-1982) şi condimentată de consumul de cocaină (din partea lui) şi convingerea ei că soţul ei voia să fi e, prin ea, mai aproape de idolul său, Roberto Rossellini. „Cred că Marty s-a căsătorit cu mine, dar şi cu tatăl meu, pe care l-a adorat ca regizor. A fost un câştig dublu: doi, la preţ de unu“, avea să mărturisească actriţa, mai târziu. Faimoasa lui căsnicie se întâmpla în cea mai neagră perioadă a vieţii lui Marty, atunci când depresia şi dependenţa de droguri l-au adus în pragul sinuciderii. Isabella avea să-l părăsească, dar nu şi bunul său prieten, Robert De Niro, care l-a salvat de pe marginea prăpastiei cu un simplu telefon, cerându-i să regizeze Raging Bull, considerat astăzi unul dintre cele mai bune fi lme ale tuturor timpurilor. Un fi lm care lui i-a salvat viaţa, dar lui De Niro i-a adus un Oscar (Marty avea să fi e nominalizat şi el pentru regie, dar pierdea în favoarea lui Robert Redford şi al lui Ordinary People). Frustrarea vieţii lui, de altfel… Despărţirea de frumoasa sa soţia a lăsat, însă, răni greu vindecabile în inima regizorului, fi ind prea dureros pentru acesta să viziteze locuri în care fusese cu Isabella, să vadă fi lme cu ea sau chiar fără, dacă erau produse de studiourile la care era angajată. Este interesant cum referirile la viaţa amoroasă a lui Scorsese se întrepătrund cu cele legate de fi lmele care îl defi nesc cel mai bine. A patra soţie a regizorului, producătoarea de fi lme Barbara de Fina, este şi cea cu care Scorsese a lucrat la genialele Băieţi buni, The Color of Money, The Last Temptation of Christ sau Casino. Mariaj sau parteneriat profesional? Oricum ar fi fost, a durat mai mult decât povestea de dragoste cu Rossellini, mai exact din 1985 până în 1991. Marty avea să-şi găsească, într-un fi nal, liniştea sufl etească la 57 de ani, când a făcut un ultim (până acum) pas către altar, la braţul producătoarei Helen Morris, vlăstar al unei familii newyorkeze de vază şi descendentă a numitului Lewis Morris, unul dintre semnatarii Declaraţiei de Independenţă. Francesca Scorsese, fi ica în vârstă de 16 ani a regizorului avea să fi e ultimul fruct al tumultuoasei lui vieţii personale. Un „divorţ“ a avut totuşi loc, dar în viaţa lui profesională, odată cu fi lmul Gangs of New York, din 2002, atunci când Leonardo DiCaprio devine noua lui muză, înlocuindu-l pe De Niro. Leo e şi un pariu mai bun, căci cu el în rol principal, în fi lmul The Departed (2006), Scorsese îşi primeşte, în sfârşit, binemeritatul Oscar, la a şaptea nominalizare. „Mai puteţi verifi ca o dată plicul?“, a glumit regizorul, atunci când i-a fost înmânat trofeul, chiar de către vechii prieteni Francis Ford Coppola, George Lucas şi Steven Spielberg. Evident c-a fost sărit, din nou, de la premii de membrii Academiei, atunci când a fost nominalizat, cu al lui Lup de pe Wall Street, pentru a opta oară la trofeul pentru cel mai bun regizor (2014). La 72 de ani, Marty rămâne cu gustul amar al doborârii recordului de nominalizări la Oscarul pentru cea mai bună regie, deşi în vitrina casei sale tronează, izolat, doar un singur trofeu. O nedreptate pe care o trăieşte, neconsolat, şi „muza“ cea nouă a regizorului, Leo cel fără de Oscar. „Toată viaţa mea a însemnat fi lme şi religie. Asta e tot. Nimic altceva“, mărturiseşte, astăzi, marele regizor. Şi dacă admiraţia atâtor generaţii de cinefili s-ar măsura în premii Oscar, atunci vitrina de acasă a lui Marin ar fi neîncăpătoare…

Cei mai buni regizori ai tuturor timpurilor: Francis Ford Coppola.

„Cred în America!“ Prima replică a trilogiei Naşul, o epopee cinematografică devenită reper pentru toate filmele ce-aveau să-i urmeze, şi un crez care l-a transformat într-un mamut al Cetăţii Filmului.

Francis Ford Coppola a reinventat pentru totdeauna filmele cu gangsteri, iar Naşul a devenit o producţie-cult pentru generaţii întregi, fiind votat de Institutul American de Film drept al doilea cel mai important film din istorie, după Citizen Kane. De altfel, lumea cinematografică a lui Coppola a redesenat, pe celuloid, o nouă manieră regizorală, tipică „noului val“, cu semnătură stilistică distinctă, poveştile lui rămânând pe retina cinefililor graţie unor imagini puternice, de la seducţia violenţei şi pierderea identităţii, la spionaj, complexul vietnamez şi transcenderea în imaginar şi halucinant. Cu un simţ aparte al ambianţelor şi al personajelor, el aminteşte de mentorul său, Roger Corman, dar şi de Alfred Hitchcock şi Michelangelo Antonioni. Câştigător a două premii Oscar, pe lângă alte şase nominalizări, a trei Globuri de Aur şi a şapte premii Taurus, îşi datorează gena creaţiei bunicului său, compozitorul napoletan Francesco Pennino, mamei sale, actriţa Italia Pennino, şi tatălui său, Carmine Coppola, flautist în orchestra simfonică a NBC şi compozitor. Născut în Detroit, în maternitatea Henry Ford (de unde şi cel de-al doilea prenume) şi crescut în Queens, cartierul de vest al New York-ului, tânărul Francis n-a strălucit la învăţătură, dar avea o imaginaţie debordantă. „Aveam nouă ani şi mă îmbolnăvisem de poliomielită. Pe vremea aceea, era suficient ca lumea să te evite. Aşa că, timp de un an şi jumătate, am stat acasă. Mi-amintesc că eram paralizat şi, neavând nimic de făcut, mă uitam încontinuu la televizor şi la filme, ascultam radioul...“, povestea el într-un interviu pentru NBC. Pe la zece ani, a descoperit magia spectacolului, când, culcat în patul său, se juca cu marionete şi crea scurtmetraje cu camera de 8 mm a tatălui său. Exasperat de pasiunea lui pentru tehnică – pentru care prietenii îl botezaseră „Science“, fratele său mai mare, August, care se pregătea să devină profesor de filosofie, i-a pus în braţe mai multe cărţi şi i-a cerut să le citească. Dintre toate, Francis a fost impresionat de piesa de teatru Un tramvai numit dorinţă, a lui Tennessee Williams, care l-a făcut să devină consumator de teatru. Dar ceea ce l-a inspirat cu adevărat a fost un film al lui Serghei Eisenstein. „Mă aflam într-o clădire care se numea Micul teatru, unde se viziona pelicula Zece zile care au şocat lumea. Era un film mut, destul de lung, şi nu eram decât vreo doi-trei oameni în sală, dar am fost teribil de impresionat de ceea ce poate face cinematografia. Şi, în acea după-amiază, m-am hotărât că voi face film“. După ce a absolvit colegiul, în 1960, Coppola s-a înscris la U.C.L.A., la cursurile şcolii de cinematografie.Ca să-şi facă mâna, a realizat scurtmetraje erotice, dar şi un film horror, pe lângă câteva dublaje pentru unele producţii sovietice. Apoi, s-a angajat ca asistent al lui Roger Corman, cunoscut pentru filmele sale „noir“ şi cele cu gangsteri, de la care „a furat meserie“ pe tot parcursul colaborării lor în Irlanda. De altfel, tot de la el a făcut rost şi de prima lui finanţare. Practic, l-a convins pe Corman să-i cedeze surplusul de 40.000 $ rămas din bugetul unui film, pentru a produce primul său lungmetraj. Coppola a scris scenariul într-o noapte şi a regizat filmul în următoarele nouă zile! Rezultatul a fost Dementia 13, care şi-a câştigat statutul de horror cult. Reîntors în Statele Unite, Coppola s-a angajat la Seven Arts pentru a scrie scenarii pentru Sidney Pollack, René Clement, John Huston şi Franklin Schaffner. Colaborarea cu acesta din urmă i-a adus şi un prim premiu Oscar pentru scenariu, pentru pelicula Patton (1969), în paralel cu trofeul festivalului de la San Sebastian, pentru regia filmului The Rain People. Dar recunoaşterea sa avea să se producă abia în 1972. Într-o Americă tot mai alergică la acţiunile de crimă organizată ale imigranţilor italieni, nimeni nu mai voia să audă de Mafie. Cu atât mai puţin de povestea despre Cosa Nostra a lui Mario Puzo, care zăcea de doi ani într-un sertar al unui producător de la Paramount Pictures. Cartea nu reuşise să-l impresioneze nici pe italianul Coppola, nici pe ceilalţi regizori chemaţi s-o ecranizeze: Elia Kazan, Arthur Penn, Costa Gavras sau Richard Brooks. Dar, pentru că era tânăr şi nu cerea prea mulţi bani, Coppola a fost desemnat să regizeze Naşul. Introducerea în distribuţie a lui Al Pacino şi a lui Marlon Brando a fost o întreagă problemă, în cazul primului, pentru că era un necunoscut pe atunci, iar în cazul celui de-al doilea, pentru că producătorii se săturaseră de manierele sale excentrice. Boşii de la Paramount visau ca personajul lui Michael Corleone să fi e interpretat de Warren Beatty, Jack Nicholson, Robert Redford sau Ryan O’Neal. Iar pentru rolul lui Don Vito Corleone îi luau în considerare pe Laurence Olivier, George C. Scott, Anthony Quinn şi Ernest Borgnine. „Castingul a mers întruna, am chemat la probe toţi actorii posibili, dar ştiam de la început că nu voi da rolurile nimănui altcuiva decât lui Pacino şi Brando“, povesteşte acum Coppola. Startul fi lmărilor s-a dat după ce regizorul a strâns toată distribuţia la o cină. „Era nostim, toţi actorii încercau să-l impresioneze pe Marlon Brando, fi ecare în stilul lui. De exemplu, Al Pacino – în stilul său fl egmatic, alţii, prin exuberanţă“, le povestea el mai recent studenţilor de la U.C.L.A. Desigur, pe parcursul producţiei, el s-a certat mereu cu producătorii, riscând să fi e dat afară de mai multe ori, dar a reuşit să reziste presiunilor constante şi să ducă la bun sfârşit fi lmul. Ajuns pe marile ecrane, Naşul a primit 11 nominalizări la Premiile Academiei, dintre care trei s-au transformat în premii, pentru cel mai bun fi lm, cel mai bun scenariu adaptat şi pentru cel mai bun actor în rol principal – Brando era, din nou, rege, dar în stilu-i nesuferit, a boicotat Gala, trimiţând în locul său o activistă pentru drepturile amerindienilor care să-i ridice statueta. Succesul neaşteptat la public a făcut ca producţia să doboare recordul de încasări pe care Pe aripile vântului îl deţinea de peste trei decenii. Şi, în iureşul creat, cei de la Paramount au insistat pe lângă italian să continue povestea familiei Corleone. „Au luat-o razna. Mi-au spus: «Dacă ai avea formula pentru Coca-Cola, nu ai face mai multă Coca-Cola?» Eu chiar n-am vrut să fac al doilea fi lm, dar m-am gândit că ar fi interesant să spun povestea tatălui şi a fi ului la aceeaşi vârstă“, dezvăluia el. A urmat Conversaţia, unul dintre cele mai fl atante fi lme pentru protagonistul Gene Hackman, iar cu Brando avea să se reîntâlnească pe platourile de fi lmare de la Apocalipsul acum, unde spiritul lui certăreţ şi caracterul lui neserios a ieşit din nou la iveală. Deşi fusese plătit în avans cu un milion de dolari, Brando a anunţat, la un moment dat, că renunţă la proiect şi păstrează banii. „Aşa să facă!“, i-a spus Coppola agentului lui Brando. „O să apelăm la Nicholson, Redford sau Pacino“. Iar Brando a reapărut la fi lmări: beat, cu 40 kg mai mult decât prevedea rolul lui şi fără să ştie nicio replică. Francis însuşi a trebuit să-i citească cu voce tare toate replicile pe care le avea de spus, în timp ce Brando se căznea să le ţină minte. Dar bătăi de cap i-au dat şi Sam Bottoms, care s-a drogat pe tot parcursul fi lmărilor, şi Martin Sheen, care se îmbăta frecvent. Nici natura n-a ţinut cu el, un taifun distrugând aproape complet platourile de fi lmare. Însă, odată cu premiera, Apocalipsul acum s-a impus ca o altă metaforă proprie lui Coppola, având drept pretext războiul din Vietnam şi câştigând două premii Oscar. Doar Dracula (1992) a mai stârnit un val de admiraţie la fel de mare, aducând pe ecrane povestea romanţată a domnitorului Vlad Dracul, preluat de Bram Stocker şi ridicat la rang de personaj mitic. Iar acesta nu e singurul sâmbure de inspiraţie românească ce i-a infl uenţat opera. Mult mai recent, nuvela Tinereţe fără tinereţe a lui Mircea Eliade, care l-a adus pe Coppola în România, pe urmele fi losofului român, a dat naştere peliculei omonime, în 2007, în care au fost distribuiţi 52 de actori români. „Am obosit să fi u celebru“, le spunea el studenţilor români. „Îmi doresc să fi u din nou ca voi, să mă informez, să percep realitatea şi să mă regăsesc“. Iar locul de unde îşi trage energiile e impresionantul domeniu de la Bernalda, în sudul Italiei, pe care l-a cumpărat cu ani în urmă pentru a-şi regăsi rădăcinile. Acolo, în Palazzo Margherita, vila sa de secol XIX, recondiţionată în cinstea bunicilor săi, originari din această zonă, adoră să se relaxeze la un vin bun din propriile- i podgorii, ascultând Mozart, Beethoven ori jazz. Şi tot acolo se adună întregul clan Coppola, de la soţia sa, scenografa Eleanor, şi sora lui, actriţa Talia Shire, la fi ica lui, regizoarea Sofi a Coppola, fi ul Roman, scriitor şi producător, nepoata Gia Coppola, tot regizoare, şi nepotul Nicolas Cage. O pleiadă de talente autentice, grupată sub umbrela uneia dintre cele mai puternice familii de la Hollywood, prin venele căreia curge încă nobilul sânge italian.

Cei mai buni regizori ai tuturor timpurilor: Franco Zeffirelli

Poate fi ironic, pentru cei mai conservatori dintre telespectatori, ca cea mai impresionantă ecranizare a vieţii lui Iisus Hristos să fie realizată de un homosexual. „Sunt creştin până în cele mai adânci straturi ale spiritului meu“, a dat replica Zeffirelli. Iar asta a stârnit valuri de admiraţie, deasupra oricărei iritări.

La 92 de ani, legendarul regizor are în continuare puterea să se războiască în numele artei. La Scala, opera din Milano unde el a pus în scenă Aida în 2006, a vândut spectacolul pentru o serie de reprezentaţii în Kazahstan, fără acordul lui. Iar asta i-a stârnit furia. Confl ictul este unul cât se poate de dur. Într-o scrisoare deschisă, Zeffi relli spune că vânzarea drepturilor de autor ale Aidei către Opera Astana i-a condamnat creaţia la o soartă infamă şi brutală şi că managerii La Scala complotează pentru a-i şterge numele din istoria operei italiene. „Vorbim, cu toată decenţa, despre cea mai grandioasă producţie a acestei capodopere pe care eu am oferit-o publicului. Ar fi trebuit să mă consulte. După tot acest timp în care am lucrat cu ei, ar fi trebuit să-mi arate mai mult respect“, a izbucnit Zeffi relli. Şi oricare parte ar avea dreptate este, într-adevăr, o imagine dureroasă de fi nal a unei fantastice colaborări între doi coloşi ai culturii italiene: Zeffi relli şi La Scala. O „căsnicie“ îndelungată, care l-a purtat inclusiv prin anii de glorie ai Mariei Callas, cu care a lucrat, devenindu-i unul dintre cei mai buni prieteni. O „căsnicie“ începută cândva prin 1953, când Franco a făcut primii paşi în opera milaneză în postura de creator de costume. Un drum predestinat, dacă ne gândim că Gianfranco Zeffi relli a venit pe lume pe 12 februarie 1923, la periferia Florenţei, ca fi u al creatoarei de modă Alaide Garosi şi al negustorului de mătăsuri Ottorino Corsi. Aşa a fost, de altfel, Zeffi relli întreaga viaţă... Ca o simfonie de mătase, cu tot cu faţetele sale aşa-zis întunecate sau controversate. Căci părinţii lui nu erau căsătoriţi. În fapt, Franco a fost fructul unei relaţii adulterine, Alaide şi Ottorino (un „donjuan“, cum îl descrie regizorul) fi ind fi ecare implicat în altă căsnicie. Toc mai de aceea el nu poartă numele de familie al niciunuia, iar potrivit legii din acele vremuri, în fi ecare an copiii din fl ori primeau un nume de familie cu câte o literă, în ordine alfabetică. El s-a născut în anul literei Z, iar mama a venit cu ideea de a-i spune „Zeffi relli“, asemenea zefi rilor, brizele primăvăratice de care pomeneşte Mozart în opera ei preferată, Idomeneo. Din nou, predestinare, căci cel mai mult Franco se va regăsi în lumea operei. La fel cum toată viaţa sa a rămas, cum spuneam, ca o simfonie de mătase, cu tot cu faţetele sale aşa-zis întunecate sau controversate! Căci o parte a publicului a digerat mai greu mixul lui de religiozitate şi homosexualitate. Nu întâmplător regizorul şi-a declarat deschis orientarea sexuală abia în 1996, la două decenii după realizarea celui mai vizionat fi lm al său, Iisus din Nazaret. Dar tocmai dintr-un profund spirit creştin, a ales să fi e atât de discret cu viaţa lui, încât nu se ştiu prea multe despre partenerii săi de viaţă. Ştim despre cel care a dat lumii producţii precum Îmblânzirea Scorpiei, cu Richard Burton şi Liz Taylor, Hamlet, cu Mel Gibson, La ceai cu Mussolini, Callas Forever (fi lmat şi la Buftea) ori cele mai apreciate 11 producţii pe scena Metropolitan Opera… că a iubit bărbaţii. Fără nominalizări, însă. Iubirile lui s-au trăit departe de ochii lumii. Pe una dintre ele, cea de început de drum, o recunoaşte într-un mod implicit, cu multă decenţă. După ce a terminat Accademia di Belle Arte Firenze, a studiat Arhitectura la universitatea din acelaşi oraş, iar la sfârşitul anilor ’40 s-a angajat la departamentul de recuzită şi decoruri al unui teatru local — acolo unde l-a întâlnit pe renumitul regizor Luchino Visconti. „L-am implorat să-mi dea o şansă, i-am arătat schiţele mele de decoruri, căci acelea erau visele mele…“ Între cei doi s-a înfi ripat o relaţie de iubire care a durat trei ani, despre care Zeffi - relli punctează cu sobrietate: „Au existat multe bârfe despre relaţia dintre noi. Dar calitatea muncii mele n-a dat dreptul nimănui să se îndoiască de serioasa mea pregătire profesională!“. Primul proiect în care s-a făcut remarcat a fost producţia din 1949 a lui Visconti, Un tramvai numit dorinţă, pentru care a creat decorurile. Până la proiectul care avea să-l impună şi ca regizor mai aveau să treacă două decenii: pentru Romeo şi Julieta a primit, în 1969, cea dintâi nominalizare la Oscar. Pelicula l-a trecut, însă, de la agonie la extaz, Bruce Robinson, actorul care l-a interpretat pe Benvolio în ecranizarea piesei lui Shakespeare acuzându-l pe Zeffi - relli că l-a hărţuit sexual. Un caz despre care nu ştim adevărul, dar acelaşi om acuzat de hărţuire sexuală avea să dăruiască lumii, opt ani mai târziu, producţia care rulează de-atunci an de an de Paşte: Iisus din Nazaret, cu un Robert Powell magistral ales în rolul principal – atât de bine, încât niciun alt personaj parcă nu i s-a mai potrivit apoi, Powell îngropându-şi, de fapt, în culmea acestei prestaţii întreaga carieră. Şi nu, fi lmul n-a primit nicio nominalizare la Oscar – n-avea cum, fi ind o mini-serie creată special pentru televiziune. N-a fost un proiect în care Zeffirelli s-a implicat întâmplător. Poate tocmai în lupta lui interioară de a se înţelege mai bine pe sine, de a se accepta şi iubi ca homosexual (nu „gay“, căci Franco urăşte acest termen care i se pare lipsit de eleganţă), regizorul a încercat să se apropie tot mai mult de Biserică. Până într-acolo încât în 2007 şi-a oferit în mod public serviciile sale de consultant de imagine pentru Papa Benedict, nemulţumit de felul cum se prezenta acesta. „Când l-au ales, am considerat că Biserica a făcut o mare greşeală. Să fi i catolic înseamnă altceva. Trebuie să ştii să comunici cu lumea, chiar cu accente de teatralitate şi strălucire. Când e vorba de Vatican, trebuie să fi i cu adevărat impresionant, nu poţi fi un profesor din nordul Germaniei!“. Desigur, dincolo de credinţa sa profundă, Zeffi relli vizualizează biserica cu ochiul său multitalentat de regizor, producător, scenarist, creator de decoruri şi costume (aproape că nu există niciun rol într-o echipă de fi lmare pe care Franco să nu-l fi îndeplinit). De altfel, el a şi coordonat spectacole pentru Vatican, inclusiv Missa Solemnis, de Beethoven, în Basilica Sf. Petru. Chiar şi casa lui de pe Via Appia are accente catolice în decorul său. Dar cum ziceam, Franco este ca o fi nă mătase, cu falduri întunecate. Căci această luxoasă vilă i-a fost dăruită chiar de Silvio Berlusconi, prin 1994, atunci când acesta fusese ales primministru şi când l-a făcut senator pe Franco. Aici, în grădinile cu statui renascentiste, bătrânul creator italian iese adesea să stea la soare, ajutat de unul dintre cei doi fi i pe care i-a adoptat când aceştia aveau vârste mature: Luciano şi Pippo. Sunt doi oameni cu care a lucrat în cinematografi e, care acum se ocupă de afacerile lui şi care, mai mult ca sigur, vor moşteni averea lui. „Mie mi-a lipsit enorm tatăl meu în copilărie şi atunci miam dorit nespus de mult să devin eu tată. Însă aspectele vieţii mele m-au împiedicat s-o fac în mod natural“, spune el. Azi, unele dintre producţiile lui clasice la marile opere ale lumii sunt considerate de unii prea scumpe, ţipătoare, greoaie, fi ind înlocuite cu noi spectacole cu viziuni minimaliste avangardiste. Franco le respinge, dând din mână: „Au distrus tradiţia culturii muzicale. E ca şi cum cineva ar decide că nu mai e la modă Capela Sixtină şi s-ar duce să facă acolo ceva à la Andy Warhol. Nu îi place directorului operei sau unui critic? OK, dar hai, lasă lucrurile aşa pentru viitoarele generaţii!“ Şi într-adevăr, Zeffirelli eomul care nu poate fi şters, exclus, înlocuit, care ar fi trebuit inventat dacă nu exista.

Foto:GULIVER/GETTY IMAGES/REX FEATURES/SPLASH NEWS, PHOTOLAND/CORBIS IMAGES/ALBUM, WWW.CINEMAGIA.RO