Interviu

Cel mai bine vândută artistă independentă din România, Alexandra Uşurelu a lansat un nou album: "Am reuşit să am săli pline fără să-mi aud muzica de opt ori pe zi la radio"

Cel mai bine vândută artistă independentă din România, Alexandra Uşurelu a lansat un nou album: "Am reuşit să am săli pline fără să-mi aud muzica de opt ori pe zi la radio"

Noul ei album, "Fata care chiar există", este o colecţie a cântecelor din ultimii ani, cântece care s-au putut asculta numai în concertele sale, dar şi câteva single-uri deja lansate cu ocazia unor turnee precedente

Pentru acest nou material consistent, Alexandra Uşurelu s-a bazat pe aceeaşi idee: "mai multă muzică decât marketing". Născută pe 26 ianuarie 1990 la Bucureşti, Alexandra şi-a început cariera ca artist independent pe scena Teatrului Odeon, crescându-şi organic publicul cu numeroase concerte. Lansarea noului ei album a fost prilejul perfect pentru o discuţie despre muzică în pandemie, trăirile ei în această perioadă şi povestea de iubire care o inspiră constant

Cel mai bine vândută artistă independentă din România. Alexandra, ce înseamnă acest lucru în România?

Pentru mine a însemnat să merg foarte mult prin ţară, să îmi vând biletele la concertele susţinute în sălile de teatru şi să reuşim să vindem prin label-ul nostru mai mult de 12.000 de unităţi fizice din primul meu album, ”La capătul lumii”, într-o eră digitală. Acestea sunt nişte lucruri palpabile, reale - dar mai mult decât aceste cifre, pentru mine a însemnat emoţia reîntâlnirii cu oamenii, mai puternică de fiecare dată, şi să văd cum, de la an la an, numărul lor creşte şi putem aborda săli din ce în ce mai mari, oraşe şi locuri noi.

Ai lansat un nou album. Spune-mi, te rog, despre acesta.

Am adunat vreme de câţiva ani multe cântece, pe care le-am prezentat în concertele şi turneele mele. În ultimul an, s-au scris multe cântece noi, având mai mult timp la dispoziţie pentru a sta în studio. Iar acum am publicat cincisprezece dintre ele pe albumul ”Fata care chiar există”, altele rămânând a fi publicate pe un viitor disc. Toate au aranjamente pentru band şi cvartet de coarde sau orchestra de coarde şi au fost scrise şi produse cu extrem de multă atenţie. Nu ştiu cu ce aş putea să-l compar, poate cu un vin foarte bun, doar că vinul se consumă dacă îl bei, muzica rămâne. Sunt teme şi subiecte puternice, absolut toate au o poezie modernă ce transcende tematicile din muzica pop actuală, o poezie îmbrăcată cu sonorităţi fine, de muzică clasică, jazz clasic sau sonorităţile esenţiale ale muzicii folk, readuse în actualitate şi reinterpretate.

Sunt şi câteva colaborări pe acest nou album - una este cu Cornel Ilie, de la Vunk, cu care ai colaborări mai vechi.

Cu Cornel, eu şi Bobby avem o relaţie pe care o preţuim mult, iar cântecul cu el se numeşte ”Eram fericiţi, dar nu ştiam încă”, o formulare ce a devenit virală la debutul pandemiei din primăvara trecută. Este un subiect tratat cât se poate de artistic, dar fără pic de frivolitate. L-am cântat deja împreună într-unul dintre concertele susţinute anul trecut, cu respectarea restricţiilor, într-un teatru de vară din Bucureşti, iar cât de curând vom publica şi filmarea live din timpul concertului, împreună cu videoclipul cântecului.

Cum ai resimţit artistic şi personal perioada pandemiei?

Eu şi Bobby, soţul meu, am spus că suntem într-o oarecare situaţie pandemică încă de acum 8 ani, de când suntem împreună. Pentru că suntem amândoi non-stop, de dimineaţă până seara, târziu, zi de zi, ocupându-ne de toate detaliile artistice, de producţia spectacolelor, de distribuţia materialelor care sunt editate exclusiv de label-ul nostru independent etc. El a scris cele mai multe dintre cântecele mele, le-a produs pe toate şi le-a scris aranjamentele pentru band şi orchestra. Atunci când nu am fost în studio, să înregistrăm pentru album, am cântat, am avut anul trecut atât concerte online, cât şi concerte cu public, în spaţii deschise, unde se puteau respecta toate regulile impuse de starea de urgenţă.

Cum se descurcă financiar un artist independent în pandemie?

A trebuit să reprogramăm mai multe concerte care erau deja vândute atunci când am intrat cu toţii în starea de urgenţă. Am reuşit să le susţinem pe timpul verii şi în toamnă, în spaţii în aer liber, respectând distanţarea şi restul măsurilor de protecţie. Oamenii, deşi mai puţin expansivi decât îi ştiam, s-au bucurat mult să ne reîntâlnim. Avem colegi cu care colaborăm pentru diverse chestiuni tehnice la scenă, ei cred că au fost cei mai afectaţi, unii poate chiar au schimbat domeniul de activitate. Cei mai mulţi din jurul nostru au reuşit să rămână consecvenţi drumului lor, industria artistică este un domeniu care îţi aduce imense satisfacţii, fie că eşti artistul de pe scenă sau parte din echipă: inginerul de sunet, luministul, tehnicianul sau tour managerul. Cred că ne vom regăsi cu toţii şi vom putea să facem din nou lucruri formidabile împreună, când se va instala o stare de normalitate cât de cât apropiată de ce ştiam noi că poate însemna normalitatea.

De ce nu îţi doreşti ca muzica ta să fie pe radiourile comerciale?

Îmi doresc ca muzica mea să ajungă la cât mai multă lume, eu pentru oameni cânt, nu pentru mine. Muzica mea are locul ei, chiar dacă nu se potriveşte întotdeauna în programele radiourilor hypercomerciale. E ca un fel de vin cu o poveste anume, disponibil în cantităţi mai reduse, pe care îl găseşti doar într-un anume shop din oraş. Eu am reuşit să îmi susţin concertele în săli pline fără să îmi aud muzica de opt ori pe zi pe o singură staţie radio. Şi asta am propus de la început: mai multă muzică şi mai puţin marketing.

"Poţi ajunge la publicul larg cu sonorităţi complet diferite de cele în trend", spui tu foarte frumos. Cum te raportezi tu, de fapt, la trendurile muzicale? Şi ce artişti îţi plac? De exemplu, ce ai ascultat mai des în această pandemie?

Phoebe Bridgers, care are 4 nominalizari la Grammy anul acesta şi are sonorităţi acustice foarte speciale, îmi place acum foarte mult. Pe Melody Gardot am descoperit-o acum mulţi ani, Pe Katie Melua şi Norah Jones le urmăresc încă de când am început să cânt pe scenă. Îmi place foarte mult artista israeliană Noa. Cred că niciuna dintre artistele mele preferate nu au fost vreodată în trend, dar cu toate astea, au avut unele dintre cele mai mari vânzări din istoria show business-ului. Nu cred în trend, dacă place ce faci unor oameni, atunci tu eşti trendul.

Surprinzător, ai absolvit ASE-ul, eşti licenţiată în Management Economic - iar fără ca părinţii tăi să ştie, ai urmat în paralel o formare artistică muzicală. Trebuie să-mi povesteşti despre această perioadă secretă şi cum au reacţionat părinţii tăi când au aflat ce le ascundeai…

Le-am dezvăluit asta după primul semestru. I-am rugat să aibă încredere în mine şi au avut. Le-am spus că am să urmez visul acesta al meu cu aceeaşi consecvenţă cu care am abordat alte lucruri mai lumeşti.

Care este prima ta amintire despre muzică? Cum a început povestea ta de dragoste cu muzica? Ai povestit că pe la vârsta de 5 ani ştiai deja că asta vrei să faci.

Da, cam cinci-şase ani aveam când am început să cânt ce auzeam prin casă. Am descoperit muzica atunci când tatăl meu mai lua chitara şi ne cânta. Spunea atunci, pentru mine, cea mai frumoasă poveste a lumii sale interioare. Mi-am dorit să încerc s-o conturez şi eu pe a mea. Am simţit atunci că oamenii emotivi, ca mine, îşi spun mai greu poveştile şi că arta îi poate ajuta să şi le spună. Eu am căutat drumul către ea cu fiecare pas, pentru a-mi spune propria poveste.

Şi cum a început povestea de dragoste care-ţi întregeşte acum sufletul - cea cu omul de lângă tine?

Noi avem o poveste foarte frumoasă împreună, în care doi oameni care iubesc ceea ce fac reuşesc să construiască o relaţie bazată doar pe iubire şi împlinire. A început ”din cenuşă-n zi de luni”, exact cum este şi versul primei strofe din ”Fata care chiar există”, cântecul care dă şi titlul noului meu album. Ne-am mutat împreună după foarte puţin timp, ne-am căsătorit, apoi, după un an şi jumătate.

Când ai revăzut cel mai recent cireşul copilăriei tale - cel în care te căţărai ca să priveşti Dunărea? Mai e acolo cireşul acesta magic? (n.r. Alexandra şi-a petrecut vacanţele de vară din copilărie la Giurgiu)

Nu mai este acolo cireşul, s-a uscat când am plecat de acasă şi am venit la Bucureşti. Dar pentru că ştie cât a însemnat pentru mine, acum doi ani tatăl meu a plantat altul. Între timp, s-a înălţat sus, sus. Anul trecut am mâncat prima cireaşă din el.

Comentarii

Modifică Setările