Cine e Xi Jinping, cel care a făcut din China cea mai mare putere economică, dar care azi e arătat cu degetul pentru criza coronavirusului
Criza coronavirusului pune probleme mari dictaturii chineze, al cărei sistem a început deja să aibă fisuri şi al cărei lider e văzut ca personajul negativ.
China traversează una dintre cele mai sonore epoci ale sale, trecând de la extazul de-a fi lider economic global la agonia impusă de criza noii epidemii ce atentează la sănătatea planetară. Totul în timpul mandatului de un deceniu al lui Xi Jinping (transformat în 2018 în mandat pe viaţă), care promitea încă de la instalarea sa că nu va fi ignorat de istorie.
Cumva, actualul preşedinte chinez, descris adeseori ca cel mai puternic lider de la Mao Tze-dun (1949-1976) încoace, şi-a intuit bine rolul de personaj cheie al Asiei contemporane, mai ales în contextul reintegrării forţate a fostei colonii britanice Hong Kong, fără a bănui, însă, că societatea de tip Big Brother a regimului său va fi zgâlţâită din temelii de… un virus gripal. Iar acesta nu este decât încă un factor care testează rezistenţa dictaturii chineze.
Dar cine este acest Xi Jinping, care a promis schimbarea la faţă a Chinei, la trei decenii după sângeroasa represiune a demonstraţiilor din Piaţa Tien-anmen?
Născut pe 15 iunie 1953, ca al doilea fiu al propagandistului şi vicepremierului Xi Zhongxun, a avut parte de o copilărie privilegiată la Beijing, până ce tatăl său a picat victimă aşa-numitei „Revoluţii Culturale“ a lui Mao. Xi avea doar 10 ani când şi-a văzut tatăl persecutat din cauza convingerilor politice, supus muncii forţate şi închis. Lipsit de protecţia acestuia, cinci ani mai târziu a fost trimis în nord, într-un sat din provincia Shaanxi, la fel ca alte milioane de adolescenţi, cu scopul de a fi „reeducat“ de ţărani. Anume de-a lucra din greu la o fermă de porci şi de-a locui într-o peşteră, în care avea doar un pat şi o masă la care citea tot ce-i pica în mână, inclusiv autori străini precum Victor Hugo ori Ernest Hemingway şi, bineînţeles, Karl Marx (a citit de 3 ori în 7 ani Manifestul partidului comunist!).
După o tentativă eşuată de fugă, când a fost prins şi trimis într-un lagăr de muncă, unde a fost pus să sape şanţuri, „reeducarea“ a dat roade într-atât de mult încât tânărul Jinping a fost admis în rândul comuniştilor şi numit secretarul de partid al echipei de producţie – singura cale prin care i-a fost permis să-şi revadă tatăl, după 10 ani.
La 22 de ani, urma universitatea Tsinghua din Beijing, secţia inginerie chimică – o upgradare profesională asupra căreia există şi acum unele neclarităţi, deoarece se crede că ar fi intrat la facultate fără să fi terminat liceul şi că ar fi primit doctoratul fără să-şi fi luat mai întâi masteratul, doar în baza funcţiei de partid. Totodată, mariajul său de scurtă durată cu Ke Hua, fiica ambasadorului chinez în Anglia, l-au ajutat să pătrundă în unele cercuri exclusiviste. Din păcate, certurile zilnice cu tânăra lui soţie au dus rapid la divorţ, soldat cu plecarea definitivă a lui Ke la Londra.
Cert e că, după încheierea studiilor, Xi a urmat o carieră clasică de cadru de partid, trecând de la funcţia de secretar la cea de rector al şcolii de partid din Fuzhou (1990), ajungând apoi guvernator la Fujian (1999) şi şef al filialei din Zhejiang (2002) – două dintre cele mai strălucitoare provincii de coastă ale „miracolului economic“ chinez. Considerat un adversar al corupţiei şi promotor al reformelor economice, în 2007 a fost chemat la Shanghai de fostul lider Hu Jintao, care i-a cerut să facă „curăţenie“ în partid.
Iar, după ce l-a înlocuit pe numărul unu de la acea vreme, pe care l-a înlăturat printr-un scandal de corupţie, s-a impus ca posibil succesor al lui Hu Jintao. Iată de ce pe nimeni n-a mirat, în 2012, accederea lui în fruntea Partidului Comunist Chinez, printr-o triplă numire: de secretar general, de vicepreşedinte al Republicii Populare Chineze şi de preşedinte al Comisiei Militare Centrale – procedeu prin care a devenit automat şef de stat, legitimat prin jurământul din martie 2013.
Când Jinping a preluat funcţia de preşedinte, China era deja o superputere economică, întrecând Japonia şi devenind a doua economie a lumii, după SUA. Numai că regimul său a reuşit performanţa ca, la finalul lui 2014, să detroneze America, prin avansul înregistrat în domeniul roboticii şi al autovehiculelor electrice. Saltul spre cea mai mare putere comercială a lumii este remarcabil şi, pentru chinezii de rând, a fost un semn divin, căci ţara revenea la un statut pe care l-a avut în urmă cu 2.000 de ani. Şi, cumva, Jinping a prins acea aură de erou providenţial trimis să reinstaureze o faimă milenară.
La imaginea lui de lider popular a contribuit şi faptul că cea de-a doua lui soţie, Peng Liyuan, este o cântăreaţă celebră, o „artistă a poporului“ foarte iubită. Căsătoriţi din 1987, cei doi au o fiică, pe Xi Mingze (27), pe care au trimis-o să studieze la Harvard, sub un nume fals, şi care a absolvit Psihologia în 2015.
Peng Liyuan şi-a însuşit cu brio rolul de Primă Doamnă, fiind o gazdă minunată pentru Michelle Obama în martie 2014 – deşi serviciul de securitate american o avertizase pe soţia lui Barack Obama să nu accepte întâlnirea cu o fostă activistă comunistă, cu grad militar, care în 1989 cântase în faţa forţelor armate ce au înnăbuşit brutal mişcarea studenţească din Piaţa Tien-anmen.
De altfel, când vine vorba despre secrete de familie, Jinping e foarte precaut şi, asemeni altor lideri chinezi, viaţa sa e învăluită în mister. Totuşi, graţie unei anchete Bloomberg (cenzurată în China, bineînţeles), aflăm că deţine o avere de câteva sute de milioane de dolari şi că una dintre plăcerile lui vinovate sunt producţiile hollywoodiene de război, Saving Private Ryan fiind preferatul său.
Totuşi, de la „războiul rece“ declanşat între China şi America pe teme vamale şi de supremaţie în telecomunicaţii, atât de bine evidenţiat în sintagma „cine va clipi primul, Donald Trump sau Xi Jinping?“, suntem convinşi că Xi nici nu mai vrea să audă de mărcile made in USA. La fel, nici englezii nu-i sunt deloc simpatici, mai ales după manifestaţiile din Hong Kong şi criticile internaţionale primite după restrângerea libertăţilor fostei colonii britanice, care ar fi trebuit să-şi păstreze statutul special până în 2047.
Iar epidemia de coronavirus din Wuhan, care a băgat ţara în carantină şi pe care unii o consideră fie un accident biologic, fie rezultatul unei conspiraţii, s-a transformat în ceea ce Financial Times numeşte „momentul Cernobîl al Chinei“. Printr-o coincidenţă a istoriei, Wuhan e şi locul unde a început revoluţia care l-a răsturnat pe ultimul împărat al dinastiei Qing, în 1911. Acum, însă, a devenit epicentrul destabilizării „controlocraţiei“ chineze, căci, în ciuda despotismului hi-tech (cenzura internetului şi algoritmii de recunoaştere facială şi de voce, folosiţi pentru a suprima criticile la adresa statului), tentativele de muşamalizare a răspândirii bolii arată doar cât de putredă e guvernarea în China. Iar Xi Jinping, care se visa noul „împărat“ etern, a aflat cât de efemeră poate fi gloria.
