News

Cristina Ţopescu, despre tatăl ei: "Nu simt că a plecat în mod definitiv"

Cristina Ţopescu, despre tatăl ei: "Nu simt că a plecat în mod definitiv"

La o săptămână de la dispariţia lui Cristian Ţopescu, fiica sa a avut puterea să-şi descarce sufletul.

După ce ne-a ţinut la curent cu starea tatălui ei, după care a confirmat cu durere trecerea sa în nefiinţă, s-a lăsat tăcerea. Jurnalista Cristina Ţopescu n-a mai putut comunica cu presa, dar era o atitudine de înţeles, care invita la decenţă.

Acum, după înmormântarea comentatorului sportiv, fiica sa şi-a descărcat sufletul în câteva rânduri publicate pe pagina sa de socializare:

"Ştiţi, zilele şi nopţile astea am stat numai pe net, pe Youtube, să-l văd şi să-l tot revăd pe tatăl meu, să-l ascult. Nu simt că a plecat în mod definitiv, nu procesez încă. Ieri dimineaţă m-am trezit cu un sentiment cumplit de neputinţă că vineri am plecat de la cimitir şi l-am lăsat acolo singur, în pământ. Iar acum simt că tot creşte în mine încă un sentiment. Printre ultimele cuvinte pe care mi le-a spus, când încă mai putea vorbi, au fost: “Nu te lasă!" Ştia că, deşi el, introvertit, iar eu opusul lui din acest punct de vedere, ceva i-a ieşit cu mine, că om: mi-a transmis nişte principii de viaţă (ştiu, sună pretenţios), nişte convingeri, credinţe, pe care avea liniştea că le-am asimilat uşor, pentru că aici eram la fel. Sau el m-a modelat aşa. Voi vorbi despre ce m-a învăţat el, ce avea el şi nu mai văd în jurul meu decât rar, iar ce voi spune ştiu că nu va fi pe placul unora. “Crede ceea ce spui şi spune ceea ce crezi” - era una dintre convingerile lui nestrămutate şi de la asta ştiu sigur că nu s-a abătut niciodată. Am încercat să fac şi eu asta tot timpul, mi-am atras prieteni şi neprieteni, poate şi pentru că eu nu am făcut-o întotdeauna cu echilibrul sau cu toleranţă lui cea aproape ireală. Încerca des să mă tempereze, îmi spunea “o să mori cu dreptatea de gât, oamenii, lumea, nu sunt doar în alb şi negru” şi, întrucâtva, a reuşit de multe ori să-mi deturneze reacţii care ar fi fost prea tranşante. În virtutea educaţiei pe care chiar mi-a impus-o uneori, ceva ceva s-a prins de mine.

Tatăl meu făcea o diferenţa esenţială între pasiune şi patimă (a spus-o şi în minunata emisiune a Eugeniei Vodă - "Profesioniştii"), doar că puţini pot sesiza şi controla graniţa dintre cele două. Se trezesc că trec, pe nesimţite, dintr-una într-altă. Lui i-a ieşit tot timpul, mie nu. Eu încă simt şi văz monstruos, dar cred că am învăţat, măcar, să mă exprim mai moderat decât simt şi să nu pun la zid pe nimeni. Pentru că nu se cade. Când văd, însă, ipocrizie, când constat că simţul onoarei nu mai are nicio valoare şi că e doar simulat şi disimulat prin vorbe, fără vreo acoperire în fapte, nu vreau să mai tac. El tăcea. Obosise puţin. Eu n-o să mai tac. În numele lui. Poate uneori n-o să nominalizez, alteori poate da, iar, dacă voi trezi resentimente, mă iluzionez, că dincolo de ele, unii dintre cei vizaţi, nu acum, mai târziu, vor înţelege ceva şi vor fi mai atenţi atunci când banii, puterea, lăcomia şi beţia de sine le iau minţile. Poate vor medita, puţin, la ele, din când în când, singuri, schimbând ceva în codul lor moral personal, încetând să mai urâţească o profesie atât de frumoasă cum e jurnalismul. Informaţia corectă, respectarea adevărului, a-l livra nu pe bucăţi, în funcţie de interese şi complicităţi, ci cu toate faţetele lui, numai aşa cred că vom reuşi să nu-i înşelăm şi urâţim pe cei care ne citesc sau ne privesc şi ne ascultă. Numai aşa îi putem ajută să evolueze cumva, în felul ăsta, cine ştie, evoluând şi noi odată cu ei. Că mare nevoie avem! Ce facem noi acum, mult prea des şi cu o abilitate demnă de o cauza mai bună, e să urâţim poporul cu televizorul. Publicul n-are nicio vină, el primeşte ce i se livrează. Responsabilitatea e a noastră şi e imensă. Aşa numitul rol formator al presei, vânturat doar în vorbe şi în forme golite de conţinut, nu e o aiureală şi nici o iluzie. Tatăl meu credea în el. Şi, fie că mi-e îngăduit (sau nu), sunt hotărâtă, la rându-mi, să nu renunţ la această fantasmă.

Mulţumesc TVR, instituţia în care tatăl meu şi-a dus zilele şi multe nopţi, la propriu vorbind, acolo unde şi-a consumat pasiunea, devoratoare, pentru profesia lui, pentru sport, pentru sportivii noştri şi pentru tot ce înseamnă sportivitate şi fair play. TVR mi-a luat mie tatăl, într-un fel, dar tot ea vi l-a dat vouă, nouă, şi asta am învăţat la un moment dat să înţeleg şi să accept, ba chiar să fiu mândră mai mult decât să mă mai doară. Televiziunea publică e televiziunea în care am crescut şi eu, în care, în mare măsură, m-am format şi unde am avut şansa să cunosc, de copil, mari oameni de televiziune.
Am avut emoţii greu de descris în ziua în care am intrat acolo pentru a fi alături de tatăl meu, ultima oară, în studioul 2, unde trupul şi sufletul lui s-au aflat pentru încă o zi şi o noapte. Mirosul de pe holurile mari, generoase, de pe coridoarele înguste şi din celebrul şi el studio 2 mi-erau, Doamne, atât de familiare. Doar de la lumânările aprinse venea discret un iz, un parfum nou, pe care acolo nu-l mai simţisem vreodată. Şi nici freamătul cu care eram obişnuită nu mai era. În locul lui era o linişte, erau oamenii televiziunii, care păşeau încet, parcă aproape pe vârfuri, vorbind şoptit, să nu tulbure, pesemne, ultimele clipe petrecute de tatăl meu, colegul lor, printre ei. Le mulţumesc tuturor pentru asta. Era aproape o pace sau măcar o iluzie de pace, pe care un moment trist a reuşit s-o coboare peste acea clădire. Măcar pentru o zi. Sper din tot sufletul că Televiziunea Românilor să renască într-o zi din propria cenuşă, devenind ceea ce ar trebui să fie şi nu mai reuşeşte de atâta timp. Ce păcat! În ciuda atâtor profesionişti valoroşi. Şi mai tineri, şi mai puţin tineri sau din garda veche. Cei tineri au de învăţat de la mulţi dintre cei din urmă, aşa am făcut toţi, iar trufia nu-şi are locul la nicio vârstă, cu atât mai mult la cea la care abia începi să înveţi într-o meserie.

N-am să dau nume, pentru că s-ar putea să uit oameni care au făcut mult pentru tatăl meu în aceste zile, se ştiu ei şi îi ştiu şi eu, dacă nu pe toţi, să mă ierte. N-aş vrea să mulţumesc neapărat conducerii, pentru că sună că pe vremuri (mulţumim conducerii de partid şi de stat ...), dar sigur că, fără aprobările mai marilor din TVR, decorul superb, decent, cald şi de un bun gust desăvârşit gândit de Dan Manoliu, de exemplu, n-ar fi fost posibil. Ideile frumoase trebuie şi aprobate, şi susţinute, nu?

Tatălui meu i-a plăcut ce aţi făcut pentru el, ştiu sigur asta. Totul a fost discret, decent. Aşa cum a fost el.

Vă mulţumesc şi tuturor celor care aţi venit acolo să fiţi alături de noi, dar mai ales de el. Am simţit în îmbrăţişările voastre iubirea pentru el sau, cel puţin, admiraţia, respectul... şi asta ne-a mângâiat mult pe noi, familia lui. Tatăl meu, tatăl nostru a fost iubit şi respectat. Restul nu contează şi nu ne poate atinge. Vă mulţumesc din suflet în numele familiei noaste, vă mulţumesc ÎN NUMELE TATĂLUI MEU!"