Dorel Vişan: „Sunt un orgolios!“

Mă gândeam ce meserie frumoasă e asta. Să te întâlneşti cu oameni de talia lui, să pui ce întrebări vrei. El să-ţi răspundă. Frumoasă meserie, dom­nule!

Stăteam şi mă gândeam cine sunt azi cei care vor ajunge în postura de maeştri peste, să zicem, 30 de ani. Mă gândeam, nu foarte entuziast, vă mărturisesc...

Stăteam într-o după-amiază din săptă­mânile astea la o terasă. Stăteam de vorbă cu maestrul Dorel Vişan. Despre ale noastre. Vorbeam şi făceam intervi­ul acesta. La un moment dat, în timpul lui, mă gândeam ce meserie frumoasă e asta. Să te întâlneşti cu oameni de talia lui, să pui ce întrebări vrei. El să-ţi răspundă. Frumoasă meserie, dom­nule! La final, maestrul să dea un telefon cuiva, să aducă o carte pentru prietenul său. Referindu-se la mine. Pentru o oră, vara asta, am fost prietenul maestrului Dorel Vişan.

Ce v-a făcut mare?

Dorel Vişan Munca. Credinţa într-un ideal. Şi cre­dinţa în iubire. Credinţa că nimic nu se face fără atmosfera de iubire. Artiştii, însă, niciodată nu s-au iubit între ei. Întotdeauna au avut credinţa că fie­care dintre ei e cel mai bun. E bine. Dar până la un punct.

Pe dumneavoastră vă iubiţi?

Dom’ne, mă iubesc în măsura în care pot să mă înţeleg. Aici e, cred eu, clenciul unui destin: cât poţi să te cunoşti? În general, poţi să te cunoşti prin relaţiile care se bazează pe iubire. Asta e, cred eu, cea mai mare încercare a lumii. S-au perimat instituţiile şi relaţiile care se bazează pe iubire. Ne uităm cum fraţii se ceartă în faţa ţării la televizor. Mame şi fiice, la fel. Televizorul a ajuns un loc spur­cat.

Unii sunt şi plătiţi pentru asta. Unii joacă roluri, maestre.

Exact. Dar locul e spurcat. Toţi marii cărturari ai lumii, toţi marii formatori de opinie, toţi marii iniţiaţi ai lumii au propovăduit domolirea patimi­lor omeneşti. Conştiinţa omului se construieşte într-un mediu cultural şi civilizat. Nu mai avem aşa ceva. Avem un stup bezmetic.

Care e patima cea mai serioasă cu care v-aţi luptat în viaţa aceasta?

Patima necunoaşterii. Deşi Goethe spunea că toţi cei care au mai ştiut câte ceva şi au avut curajul s-o spună au fost sau răstigniţi sau arşi de vii, întot­deauna m-a preocupat ideea cunoaşterii. Am lup­tat împotriva lenei. Asta a fost lupta cea mai minu­ţioasă. Pe urmă, au fost patimile legate de iubire, de ură, de invidie, de curaj, de adevăr. Întotdeauna am considerat că trebuie folosit adevărul. Doar că adevărul încurcă. Omul, cum spune Pascal, toată viaţa luptă să-l găsească. Iar când l-a găsit, adevărul încurcă.

Aţi jucat în filme, în mare parte, oameni cu orgolii puternice. Nu ştiu de ce v-au găsit doar roluri d-astea...

Pentru că eu sunt un orgolios. E în tempera­mentul meu. Am jucat mulţi negativi. Dar per­soane foarte simpatice. Orice negativ trebuie să fie simpatic. Dacă nu e simpatic şi nu beneficiază de propriile sale patimi, el nu poate să fie negativ. Trebuie să aibă un comportament invers acţiunilor sale. De-aia sunt greu de jucat. Personajele negati­ve trebuie să aibă un instinct al răului. Doar că, pe calea răului, niciodată nu se pot face lucruri mari.

V-aţi debarasat de toate marile roluri în care aţi fost?

A fost una dintre marile mele încercări. Singurul cu care am avut probleme a fost Creangă. Pentru a-l găsi şi apoi pentru a mă despărţi de el. A mă despărţi, dar a rămâne mereu cu el. Adio, dar rămân cu tine!

Nu cumva omul, când se umple prea mult de el, se desparte prea mult de Dumnezeu?

Ba da. Eu m-am ferit tot timpul de asta.

Vorbeam despre orgoliu.

N-am fost atât de orgolios decât în sensul de-a lupta, de-a găsi căile mai bune, uneori chiar prin mici compromisuri. Viaţa toată e un compromis. Depinde când îl faci. Şi până unde mergi. Asta-i şti­inţa compromisului!

Negociem cu diavolul?

Cred că negociezi cu diavolul din tine, cu par­tea mizerabilă a omului. Omul e un univers închis. Dar, în cadrul universului său, cade spre sublim sau spre mizerabil.

De ce vă e dor, maestre?

Îmi e dor de... cum e melodia?

N-o ştiu.

E o melodie... Dom’ne, îmi e dor de vremea când mergeai la televiziune şi vedeai culoarele pli­ne de artişti.

România dumneavoastră nu mai e la televizor.

Nu mai e. E o viaţă deşucheată. Am bătut toată lumea. N-am văzut aşa ceva. La noi e foarte mult zaţ. Mult zaţ şi prea puţină cafea. Şi zaţul ăsta mai e şi fiert de trei, patru ori. Iar românul îl înghite. Aici e marea mea întrebare. Cât de uşor de manipulat e neamul acesta?!

Tot timpul noi am fost uşor de cucerit.

Da. Pentru că am fost creduli şi beţivi. Dar beţivi în sensul bun al cuvântului. E un neam ciudat. Un neam de răscruce de drumuri.

De cine vă e dor, maestre?

Îmi e dor de maică-mea. Ea spunea aşa: „Mă, co­pile, cine nu te iubeşte nu te merită“. Asta a fost deviza vieţii mele. Din cauza asta m-am apropiat doar de oamenii care m-au iubit. Eu sunt d-ăla, am scris şi într-un psalm: „Doamne, arată-mi cărarea şi apoi nu te mai preocupa. Că o să te miri de ce-o să fac!“.

Aţi pierdut mulţi oameni…

Îmi e dor de toţi. Nu ierarhizez. Am pus-o în faţă pe maică-mea. Pot s-o pun şi pe nevastă-mea, pe care am pierdut-o tânără şi am crescut copiii mai departe. Nu m-am mai recăsătorit.

O dramă ca aceasta cum se depăşeşte?

O depăşeşti prin faptul că, după pierdere, eşti mai mult cu ea decât atunci când exista. Înţelegi? Când exista te mai certai, mai discutai, te mai iu­beai. Acum, ea e total în gândul tău. Relaţia e de cu totul altă natură. Acum, îi urmezi sfaturile, în­demnurile, dorinţele. Asta e o experienţă legată de cultura omului. Un om primar nu poate pricepe. El are doar regre­tul. Şi drama. În fiecare dramă e un beneficiu. Nu poţi despărţi lucrurile. Aşa cum nu poţi des­părţi comicul de tragic. Pentru un artist, sunt lucruri pe care trebuie să le cunoască.

Se plânge şi de fericire. Şi de tristeţe.

Vin din alte impulsuri. Din alte emoţii. Dar nimic nu se poate schimba în interiorul omului fără emoţie. De asta tea­trul, azi, nu are aceeaşi eficacitate. Nu transmite mesaje care să emoţioneze şi să-l facă pe om să manipuleze nişte declicuri care se întâmplă în mintea şi sufletul lui. E diferenţă între suflet şi minte. Mintea se poate explica. Ţine de conştient. Sufletul nu se poate explica. Ţine de Dumnezeu. Nu poţi să explici sufletul omului. E o treabă în­chisă. Aşa a făcut-o Dumnezeu. Dar poţi să înţe­legi anumite lucruri.

Vă controlaţi toate emoţiile?

Nu toate. Unele sunt constructive, altele nu. Cele constructive sunt cele în care te uneşti cu tine. Când te îndepărtezi de tine, emoţia e distruc­tivă. Atunci se bazează pe orgoliu.

Cum se vede viaţa de la 75 de ani în jos?

Pe mine nu mă interesează niciun număr, dacă eu sunt sănătos, sunt voinic, mănânc ce-mi place. Dacă spun „60 de ani“, la 60 de ani un om e bă­trân. Când eram mai tânăr, la 50 de ani deja omul era bătrân. La 70, ziceam: „Dom’ne, ce mai vrea?“. Eh, acum nu mă interesează niciun număr. Nicio­dată să nu spui că eşti bătrân. Sau că eşti bolnav. Tot timpul să spui invers: „Nu-s bătrân, dom’ne!“. Dacă eu mă simt bine, înseamnă că nu sunt. Coor­donatele existenţiale ale omului se fac prin men­tal. Auzeam aseară nişte interviuri la înotătorii ăştia extraordinari. Spunea un băiat că cei care înving o fac pentru că sunt pregătiţi prin mental. Zice: „De multe ori, noi suntem mai puternici ca muşchi. Dar ei sunt pregătiţi mental. Aşa câştigă“.

Ultima întrebare: vă deranjează sau vă îngrijorează obiceiul românilor de a-şi aprecia maeştrii doar după moarte?

Mă îngrijorează şi mă şi deranjează. E o dovadă a vieţii prefăcute pe care o ducem. Molière spunea, acum câteva sute de ani, că nimeni în zilele noas­tre nu mai are ruşine. La această oră, în România, am ajuns iar la punctul ăsta. Roţile s-au învârtit şi au venit în semn. Lumea e făcută din oameni care merg spre sublim, oameni ziditori. Şi oameni care merg spre mizerabil, oameni distrugători. Există perioade de timp când ziditorii sunt mai puternici şi mai mulţi ca ceilalţi. Atunci, zona înfloreşte. Are o perioadă de refacere. Vine apoi o vreme în care distrugătorii sunt mai mulţi. Cum e acum la noi. Atunci, e normală această manifestare. Când moa­re, de exemplu, Păunescu. Vin mii de oameni, cu­tare şi cutare. Apoi nu mai vorbeşte nimeni. Româ­nii mint. Cei care spun adevărul sunt prea puţini.