Exclusiv! Cabral Ibacka: „M-am obişnuit să fiu ăla negru“

E complicată celebritatea, ce să mai discutăm! Nu-i uşor. Mă uitam la Cabral. S-a aşezat circumspect pe sca­un. Premedita nişte întrebări stranii în bombardamentul

E complicată celebritatea, ce să mai discutăm! Nu-i uşor. Mă uitam la Cabral. S-a aşezat circumspect pe sca­un. Premedita nişte întrebări stranii în bombardamentul cărora urma să intre. Nu-i uşor să vrei să câştigi bani dintr-o me­serie prezumată ca frumoasă – cea de prezenta­tor TV al unuia dintre cele două mari trusturi de televiziune – şi simultan să vrei să joci şi cartea modestiei. Nu-i uşor să fii celebru într-o ţară atât de sufocată recent de vedete devenite aşa dincolo de orice logică. Mă uitam la el în interviu. Îl ştiu de mult. Eu pe el. Sunt aproape două decenii în care şi-a construit obiceiul de a fi celebru în divertis­ment. Atunci vorbim despre talent.

Ce ţi se pare important la viaţa ta acum?

Cabral Ibacka Familia.

Familia înseamnă soţia?

Înseamnă copilul, soţia, prietenii, naşii. Cei care trăiesc viaţa lângă noi.

În ce relaţie eşti cu fata ta după divorţ? S-a complicat ceva?

De complicat, nu. Şi eu, şi Luana am fost delicaţi şi bine organizaţi, aşa încât ei să-i fie uşor. Proba­bil, în unele chestii, ei i-a fost mai uşor decât unui copil care trăieşte cu ambii părinţi în aceeaşi casă, pentru că am învăţat-o să comunice. Ce nu-i pla­ce, ce-i place, ce i se pare ciudat, ce nu înţelege. E foarte deschisă. Atât de deschisă încât ea devine adultul şi tu copilul.

În treaba asta îţi seamănă ţie?

Amândurora. Până la urmă, are şi doza de răsfăţ pe care trebuie s-o aibă un copil, şi cea de comuni­care. Nu cred că i-a fost mai complicat. Bine, imagi­nea idilică, mama, tata şi copilul, plimbându-se cu paşi mari prin Grădina Raiului... N-a fost cazul. Dar noi trei am avut tot timpul o relaţie bună.

Par simptomele unui copil fericit.

Dacă mă întrebi, mie aşa mi-ar plăcea să fie. Mi-ar plăcea ca fii-mea să-mi spună ce le spun acum şi eu părinţilor mei: „Băi, am avut o copilărie tare fericită!“.

Andreea nu-şi doreşte şi ea un copil?

Ba da, ca orice femeie normală, vrea.

Unde s-a schimbat pozitiv relaţia cu ea, de când v-aţi căsătorit?

Nu s-a schimbat nici în rău, nici în bine. Ne iro­nizăm la fel. De iubit, ne iubim la fel. Probabil s-au schimbat nişte mecanisme de organizare în casă, dar oricum stăteam împreună de alţi trei ani.

Când nu-ţi place soţia ta?

Când nu e acasă. Ne-am obişnuit să stăm tot tim­pul unul cu altul. Nu-mi place când nu vorbim şase ore la rând.

De ce nu ţi-ai înşela soţia?

Sunt mai multe motive. Primul e că se află. Al doilea e că o iubesc foarte mult. Iar al treilea că mă ucide în somn.

De ce crezi asta?

Nu cred. Sunt convins.

A mai încercat?

Nu, că n-am înşelat-o. Dar dacă încearcă, sigur reuşeşte.

Ce-ţi place la viaţa ta, dacă ai sintetiza?

Mă uit acum la „Masterchef “ şi totul se învârte în jurul cuvântului „reducţie“. Făcând o reducţie, cred că agitaţia, ritmul ăsta nebun.

Mulţi mi-ar trece asta la următoarea întrebare: ce nu-ţi place la viaţa ta?

Depinde de om. Eu pun capul pe pernă la trei noap­tea, când termin treaba, şi mă trezesc la opt. Poate e şi perioada. La 60 de ani, cine ştie ce-o să-mi placă?!

Ai ceva vioi în tine, care mă face să întreb cum o să fii ca om bătrân.

Sper să nu fiu un boşorog d-ăla dement, care face striptease şi se dă cu paraşuta. Unu’ d-ăla de-şi face nepoţii să se simtă prost.

Ce nu-ţi place la tine?

De foarte multe ori mă implic în lucruri care nu mă privesc, dar pe care le pot face alţii. De multe ori ajut şi nici „Mulţumesc!“ nu mi se zice.

Aici nu-mi place mie de tine. Pari a nu fi sincer. Te întreb ce nu-ţi place la tine şi-mi răspunzi că eşti foarte bun.

Nu. Sunt prost de bun. Dacă-ţi povestesc ce fac şi cum fac o să-mi dai dreptate. Dar, în rest, am toate caracteristicile definitorii negative pe care le au restul oamenilor. N-am ratat niciuna. Eu spun ce mă deranjează pe mine cel mai mult la mine.

Dacă n-ai fi fost o prezenţă exotică, ai fi reuşit ce-ai reuşit până acum?

Defineşte ce sunt acum.

Una dintre vedetele unui puternic trust din România.

Am intrat în televiziune, fiind un negru într-o ţară de albi. Unu: mai sunt negri în România. Doi: după 15 ani de televiziune, nu poţi spune că m-a ţinut lumea pentru că-s negru. Am ajuns la nivelul la care sunt pentru că am muncit. Pentru că am învăţat meseria asta şi am fost preocupat de ea. In­trarea, însă, da, aşa a fost: să-l luăm pe ăla negru, că dă bine.

Ca arhetip al masculinităţii, te întreb: ai emoţii?

Da, întotdeauna când trebuie să fac ceva „big“. Fac televiziune de 15 ani. Prezint evenimente de 14 ani. Fiecare moment începe cu emoţii. Emoţii educate şi încurajate. Când te relaxezi, eşti plat şi plictisitor.

De plâns, când ai plâns ultima dată?

Când şi-a spart fii-mea gura. A avut accident cu bicicleta. Atunci.

Momente de timiditate ai?

Probabil am. S-ar putea ca expansivitatea asta să fie doar masca unei timidităţi. Eu îmi cam înfrunt fricile şi punctele slabe. Aşa am făcut şi în sporturi­le pe care le-am făcut.

Ce frici ai?

De înălţime.

Tocmai ţie?

La doi metri m-am obişnuit. De ceva mai sus îmi e frică. Atunci sar cu paraşuta, cu parapanta, mă dau cu avionul de agrement.

Asta să sperăm că până la 60 de ani.

Exact. Atunci o să mă găseşti la Techirghiol. Îm­pachetat cu nămol.

Ce-ţi lipseşte în viaţa asta a ta?

Nu-mi lipseşte...

Ai tot? Tot ce-ţi trebuie?

Îţi fac o listă interminabilă de lucruri care mi-ar trebui, dar nu le trec la „nefericire“. Toate lu­crurile rezolvabile speri să le rezolvi şi atunci eşti mulţumit. Iar pe cele nerezolvabile, oricum nu le rezolvi.

Îţi place celebritatea?

Nu m-am mai gândit la asta.

Te-ai obişnuit celebru.

Sună lipsit de modestie. M-am obişnuit să fiu ăla negru. Cabral, ăla de la Acasă. Nu că te obişnuieşti, dar eşti. Ce fac? Îmi asum. Sunt ăla!

De ce te încurcă termenul de „celebritate“, dacă vine într-o asumare a ceea ce eşti?

Dacă eram celebru pentru că aveam un talent mare la cântat, de exemplu, da. Dacă aş fi fost un mare actor, care rupea scenele în două, da. Mie nu mi se pare că am un mare talent, ci că am o mese­rie mişto, care m-a făcut celebru. Am o meserie pe care am făcut-o profesionist, dar asta cu celebrita­tea la mine ţine doar de expunere. Însă mie mi se pare că înseamnă mai mult decât a fi o persoană cunoscută.

Celebritatea ţi-a schimbat prietenii?

Din păcate, da. Nu pentru că m-am schimbat eu. Ci pentru că, după ce n-am mai fost ăla de pe strada Constantin Brâncoveanu, ci ăla de la TV, pri­etenii s-au poziţionat altfel faţă de mine. „Stai, mă, că tu...“, „Băi, eşti nebun?!“. Zice: „Stai, mă, că voi, ăştia...“, „Bă, care voi, ăştia, mă? Până acum eram noi, ăştia!“. Normal că se schimbă. Asta s-a întâm­plat acum ceva timp. Acum îi am pe aceeaşi, de mult timp.

Dintre cei care au o relevanţă publică, cine?

Naşul.

Radu Moraru?

Răzvan Fodor. Naşul meu.

Mă şi gândeam, tocmai p-ăla să-l alegi. Dă-o naibii de treabă!

Vezi ce înseamnă brandingul?!

Ultima întrebare: îţi place să dai interviuri?

Nu prea. Nu-mi place să vorbesc despre mine. Şi nu e vorba că „Ce modest e ăsta micu’!“. Nu-mi place pentru că mi se pare că tot reîncălzim ciorbe reîncălzite. Tu ai avut întrebări deştepte şi „tricky“. N-am mai trecut de mult printr-un interviu unde să-mi solicit creierul. Dar, până la urmă, sunt mul­te spuse. Băi, eu îmi fac meseria. Oamenii se uită. Dacă vor. Dacă nu, se vede în audienţe. Asta cu interviul e „Hai să vorbim despre mine!“. Sunt un om care are o meserie. Oamenii vor să citească... „Mamă, ce viaţă extraordinară are ăsta!“ Astfel încât, aspiraţional, ei să-şi dorească să fie celebri. Asta cu vorbitul despre mine e dificil. Acum, în sfârşit...

Foto: pro tv, arhiva adh