Interviu

Exclusiv! Irina Păcurariu: “În şcoala generală mi se spunea Faraoana. Îmi amintesc ce bucurie a fost să primim câţiva dolari de la o cunoştinţă’’


Exclusiv! Irina Păcurariu: “În şcoala generală mi se spunea Faraoana. Îmi amintesc ce bucurie a fost să primim câţiva dolari de la o cunoştinţă’’ camera-retro icon Vezi galeria 2 poze

Ce mai încolo şi în coace, anii copilăriei au farmecul lor. Irina Păcurariu nu va uita niciodată cum pleca alături de ceilalţi copii după cortegii funerare pentru a prinde câţiva lei sau cum a făcut o facultate care i-a fost complet inutilă pentru că nu şi-a ascultat părinţii, care o sfătuiseră să îşi urmeze adevărata vocaţie. Aventurile vedetei TVR nu se opresc însă aici. Irina Păcurariu a povestit pentru OK! totul despre acele vremuri de poveste!

 

OK!: Când te gândeşti la copilărie, ce îţi vine în minte?

Irina Păcurariu: Un vişin mare, probabil destul de bătrân, din curtea bunicilor mei de la Fălticeni. Acolo îmi petreceam mare parte din vacanţele de vară şi tot de acolo îmi doream atunci să evadez, deşi curtea mică, plină de flori şi cireşi,din care nu mă dădeam jos decât când nu mai puteam respira după cât de mult mâncasem, era un rai în miniatură. Câţiva ani chiar am adus apă cu găleata de la cişmeaua aflată dincolo de poartă pentru că strada, plină de case îngrijite, cu mici grădini în jur, era propusă pentru demolare, fiind aproape de centru, deci condiţiile erau simple, însă cu mintea de acum îmi dau seama că nimic, niciodată, nu va mai avea farmecul acelei curţi şi a iubirii cu care am fost înconjurată acolo.


Cum au fost acei ani? Existau pedepse?

Partea frumoasă era că am avut o grămadă de prietenii, copiii de la blocul meu din Iaşi, cu care petreceam cât se poate de mult timp în cartier. Acum realizez ce dar aveam, cât de tare era şansa de a sta afară cât era ziua de mare, inventând jocuri şi făcând cele mai nebune lucruri, care în epoca asta sunt pur şi simplu de neînchipuit, sau, mai degrabă, puerile. Fii-mea cea mică tânjeşte după copii, n-are bafta de a avea o copilărie în care să strigi o dată şi să apară cel puţin 20 de capete pe la geamuri. Rebelă? În anii de liceu, clar, mai ales că uram uniforma, dar nimic senzaţional, chestii "normale", pentru care te chema directorul în cancelarie....Purtam ciorapi negri, deşi era interzis, nu-mi plăcea panglica obligatorie pe păr, întârziam mereu, pentru că stăteam la capătul opus de oraş faţă de liceu şi, dacă ratam tramvaiul de la 7.30, se ducea şi prima oră...de astea...


Ai fugit vreodată de acasă?

Nu chiar, dar plecam după procesiunile de înmormântare. Se aruncau bani şi drumul spre cimitirul Eternitatea trecea pe lângă strada noastră, aşa că mai mergeam în gaşcă după cortegii.

Care este cea mai veselă amintire pe care o ai din copilărie?

Am o mulţime, dar cea mai grozavă iarnă, era prin anii 80, n-o s-o uit. A nins atât de tare încât a fost nevoie de tunele ca să ieşim din scara blocului, ştiu că şcolile s-au închis o săptămână, nimic nou până aici, am trăit asta de curând, dar atunci iarna chiar era wow, zăpadă multă, maşini puţine, aşa că se păstra o perioadă destul de mare starea de aventură arctică, mai ales că a fost şi un ger adevărat. Atunci am reuşit să ridicăm în spaţiile dintre blocuri cazemate uriaşe, igloo-uri adevărate din care nu ieşeam decât când ne chemau toţi părinţii cu cele mai ascuţite voci- ştiam că după faza asta nu era cazul să ne mai facem că n-auzim.

Dar cea mai tristă?

Am fost un copil destul de ferit, n-am avut tragedii de gestionat în anii de copilărie, dar nu voi uita niciodată cum am rămas acasă într-o după amiază pentru care se luaseră bilete la film. Ritualul era în felul următor: biletele la premierele de film le lua mama în avans, ca să prindem locurile din avanscena lojei, pe care o avea Cinematograful Republica de pe str Lăpuşneanu. Dacă nu stăteai acolo, suspendat în primul rând, deasupra publicului de la parter, n-avea haz. În drum spre cinema ne luam ceea ce azi s-ar numi hotdog, care se vindea la o tonetă din centru şi din hol de la cinema cumpăram bomboane şi popcorn, cam ce se poate şi azi, dar fără farmecul şi gustul de atunci. În după-amiza cu pricina o lălăisem în drum spre casă şi am ratat ora de plecare la cinema şi am încremenit când am intrat şi am găsit casa goală. Mi-a luat ore să mă orpesc din plâns şi n-am uitat niciodată că dacă nu urci în tren la timp, asta e, a doua şansă vine mai greu.

Primul şoc?

Când am auzit-o pe mama aşezând sub brad cadourile şi s-au dus ultimele iluzii, asta apropo de Moş Crăciun.

Aveai vreo poreclă?

La şcoala generală am fost Faraoana. Mă enerva groaznic, dar era de fapt semn de respect de la o clasă în marea majoritate cu băieţi, care mă recunoşteau un soi de lider...atunci mi se părea jignire supremă, mă visam vulnerabilă şi delicată ca fetiţele pe care le admiram, nu ştiam că e vreun avantaj în a te descurca singur şi a nu avea nevoie de ajutor.

Cea mai cruntă pedeapsă primită?

M-a certat rău, dar rău de tot, când m-a prins cu jucării înşirate pe pervaz ca să le fac în ciudă unor vecini mai modeşti, ai căror copii mi se păreau uşor de impresionat cu ce credeam eu că e o colecţie de păpuşi cum nu mai are nimeni.

Care a fost momentul în care nu ţi-ai ascultat părinţii şi ai regretat după?

Poate ar fi fost mai bine să fi înţeles la timp ce şcoală trebuie să fac, m-au tot provocat să spun ce vreau cu adevărat, care e zona care mă va face fericită, din păcate n-am înţeles la timp că 5 ani de inginerie vor fi inutili. Complet.