EXCLUSIV PENTRU OK!Ioana Maria Vlas – Partea ei de consolare

După şase ani şi jumătate de detenţie, fostul administrator SOV Invest e din nou o femeie liberă. În primele zile după punerea ei în libertate, ea ne-a deschis uşa casei ei şi a acceptat să vorbească în exclusivitate pentru OK! despre duritatea vieţii în închisoare, procesele de conştiinţă pe care şi le-a făcut şi ce aşteptări are de la viitor.

După şase ani şi jumătate de detenţie, fostul administrator SOV Invest e din nou o femeie liberă. În primele zile după punerea ei în libertate, ea ne-a deschis uşa casei ei şi a acceptat să vorbească în exclusivitate pentru OK! despre duritatea vieţii în închisoare, procesele de conştiinţă pe care şi le-a făcut şi ce aşteptări are de la viitor.

A vorbi despre moralitate cu Ioana Maria Vlas pare cel puţin exagerat, dacă nu chiar burlesc. Dar „mama Fondului Naţional de Investiţii“, aşa cum este cunscută Ioana Maria Vlas în rândul păgubiţilor de la SOV Invest, e convinsă că scara de valori morale moştenită dintr-o familie cu mari ambiţii intelectuale a împiedicat-o să dea bir cu fugiţii atunci când scandalul FNI a explodat şi că, după şase ani de detenţie, şi-a plătit cu vârf şi îndesat datoriile.

Vezi aici galeria foto

Recent, Ioana Maria Vlas a fost eliberată din închisoare. Nu are resentimente, dar mai are încă energie să se războiască cu oricine o acuză de furt şi înşelăciune. Şi-a asumat fapta şi s-a supus pedepsei, dar refuză cu desăvârşire eticheta de hoaţă. Căci, spune ea, nici după gratii n-a fost în stare să înveţe să fure, deşi a avut „învăţători“ destoinici. În schimb, crede că în România s-ar putea instituţionaliza o breaslă a hoţilor.

Normal că am ştiut dinainte.

Am făcut, dar n-am reuşit. Că atunci când eu lipseam, dispăreau şi sacii cu bani.

Şi atunci eraţi acuzată că aţi plecat cu ei?

E, nu mă acuză nimeni de asta, juridic vorbind. Pe mine m-au acuzat de înşelăciune în formă foarte gravă.

Pentru că eu nu mi-am ţinut gura.

Un mixt letal între balamuc şi bordel. Noroc că am avut relaţii foarte bune cu persoanele de acolo.

Nu, nici n-aş fi avut de ce să am duşmani, pentru că eu am făcut tot ce-am putut să le ajut pe femeile de-acolo. Duşmăniile, în puşcărie, se nasc, în primul rând, din nevoia de supravieţuire – la ele, asta înseamnă ţigări, cafea, pentru care o puşcăriaşă e în stare să facă orice. Dar eu nu fumez şi nici nu beau cafea.

A spune prietenie este foarte mult.

N-au de ce să-mi fie datoare cu nimic. Cât am putut, am ajutat. Pentru că, spre deosebire de cele de-acolo, eu am vrut să ajung la puşcărie. Ele nu.

Nu, nu pentru asta. Eu am vrut să mă duc la puşcărie pentru că scara mea de valori morale îmi ordona mie, ca om, să îmi răscumpăr faţă de mine greşelile pe care le-am făcut. Greşeala mea a fost că am acceptat să lucrez pentru Sorin Ovidiu Vântu. Apoi, eu am avut un orgoliu nemăsurat. După ce îmi dădusem deja demisia şi plecasem în străinătate, m-am întors crezând că pot să dreg un fond de mărimea FNI-ului. Eu m-am întors din străinătate pentru că nu am vrut să mor cu eticheta de hoaţă şi nici nu puteam să-i las pe oamenii ăia pe care eu i-am pregătit, eu i-am pus acolo, erau o mulţime de tineri foarte buni, să rămână pe dinafară, pentru că pica SOV Invest-ul. Şi-atunci m-am pus să mint că totul e bine, că este minunat, că avem bani... Dar eu n-aveam bani!

Şase ani şi jumătate de pârnaie, când alţii fac trei şi jumătate, la vârsta mea? N-am dus o viaţă uşoară. Dar nu-mi pare rău, pentru că, faţă de mine însămi, sunt mulţumită că am încercat şi că mi-am plătit datoriile. V-am spus, scara mea de valori morale mă obligă să fiu pedepsită. Nu ştiu dacă există pe undeva un inculpat care să mai spună instanţei „Vă rog frumos să mă pedepsiţi“.

În Codul penal al României şi în legea de executare a pedepselor scrie că o persoană privată de libertate poate fi eliberată condiţionat dacă a executat, conform legii, două treimi din condamnarea definitivă şi s-a purtat frumos.

Nu. Făcusem cinci ani de arest preventiv şi e mai greu acolo decât la închisoare, pentru că, pe vremea aceea, erau nişte condiţii de trai efectiv cumplite. O cameră de şase metri pătraţi cu patru paturi, suprapuse două câte două, cu duşuri şi cu WC-uri în cameră fără uşă! Dar eu m-am simţit bine în arest, pentru că am făcut ceea ce mi-a plăcut, adică am scris şi am citit, am învăţat cinci ani de drept penal comparat şi vă rog să mă credeţi că acum îmi pot da examenul de doctorat.

Nu. Nu mă mai interesează. Dar am învăţat, am citit toate codurile penale din lume, pentru că vorbesc vreo şapte limbi, în care şi scriu. Acum am dat în judecată România la Geneva, pentru cei cinci ani de arest preventiv, ceea ce depăşeşte orice fel de limită rezonabilă.

Patru ani de zile, dorinţa mea. După patru ani de zile, n-au mai vrut ei. Asta s-a întâmplat şi acum. Atunci li s-a părut că nu dă bine să-mi dea drumul din arest, nu din punct de vedere juridic.

Nu ştiu dacă pot spune că a fost unul incorect, dacă a fost incorectidudine sau rea-voinţă. Eu cred că a fost mai mult un proces în care nu s-a ştiut adevărul economic al faptelor şi n-au fost stare să perceapă realitatea. Plus, nu s-a vrut deloc să se atace deloc domnul Vântu. Iar dacă nu vrei să-l ataci pe domnul Vântu, faci un proces de doi lei.

Cine l-a ţinut în braţe?

Dar cine nu l-a ţinut? Domnul Vântu este, după cum s-a adeverit, Dumnezeu în România. Dar acum Vântu face greşeli pe care înainte nu le făcea. Paranoia îl împinge să greşească.

Am fost sigură că va scăpa. Nu ştiu dacă onorabilul domn Vântu a dat bani mulţi, că nu-i place să dea bani. Dar are nişte informaţii, mama mia! Domnul Vântu ştie multe şi ştie şi cum să folosească ceea ce ştie. Iar lui Nicolae Popa îi este dator până peste cap! Nici nu i-a dat destul, în opinia mea.

Mie? Eu de la Sorin Ovidiu Vântu nu vreau absolut nimic în afară de pielea lui pe băţ.

Profund nefericit, pentru că nu ştiu în ce măsură urmaşii lui direcţi sunt asemănători. Din câte ştiu eu, nu. Imperiul se va prăbuşi foarte repede, dar nici nu cred că-l mai interesează câte vreme, atâta timp cât a trăit, a fost pe cai mari.

De mine n-are de ce să se teamă. Eu tot ceea am găsit, am aflat şi am ştiut despre această ciudată şi stranie poveste care a fost FNI-ul am scris în

.

Da, foarte periculos, am o gură foarte rea şi-o limbă de viperă.

Da, în mod precis. Chiar ieri am fost undeva în oraş şi, când m-am uitat în retrovizoare, am văzut aceeaşi maşină care se ţine după mine. Mulţi sunt convinşi că eu stau pe un munte de bani, pe care i-am ascuns nu ştiu unde şi aşteaptă să mă duc să-i „dezgrop“.

În primul rând, nu mă tem, iar dacă aş avea motive, nu mă mai interesează. Pe mine nu mai poate să mă sperie nimeni şi nimic. Credeţi-mă, am văzut atât multe...

Cum staţi cu sănătatea?

Hai să nu discutăm despre ea. Sunt bine de la gât în sus. Restul ignor. Mă doare inima? Mă doare. Treaba ei!

Dar n-aveţi vreo boală fatală...

Am, dar asta n-are importanţă. Prima boală care mă va atinge cumplit şi care a atins-o şi pe mama este un glaucom binocular cu unghi închis care pe mama a orbit-o, nu acum, mai demult. De ce credeţi că port tot timpul ochelari? Am o fotofobie cumplită şi dureri oculare, deci trebuie să mi-i protejez. Nu e frumos, toată lumea crede că e o fiţă, dar dacă nu i-aş purta, m-aţi vedea plângând, lucru rar la mine.

Nu mai ţin minte.

Nu, eu nu plâng. Pentru mine ar fi foarte bine. Dar dacă eu mă apuc să plâng, maică-mea hohoteşte şi-atunci, când mă întâlnesc cu ea, mai bine râdem şi vorbim, ca să nu ne amintim de lucrurile dureroase şi tragice.

„J’ai tellement prié que tu revienne!“. E foarte credincioasă.

Cumplită. A vedea pe cineva pe care l-ai ţinut minte întreg şi acum e cu totul schimbat... Mama mea e o persoană foarte inteligentă, de-o înţelepciune rară şi foarte credincioasă. A fost o persoană echilibrată, o intelectuală de rară valoare. Acum are 92 de ani, nu mai vede... Mă doare cel mai rău s-o văd aşa. A dărâmat-o povestea asta a mea.

Totalmente. Dacă aş fi fost o fetiţă cuminte, eram o gospodină desăvârşită, aş fi avut o familie liniştită... Nu ştiu de ce, o femeie, în momentul în care se căsătoreşte, e nevoită să aleagă între familie şi carieră. Eu n-am putut să aleg familia.

Da, cu un om absolut deosebit, cu care am fost şi foarte bună prietenă şi care a fost atât de deştept încât a înţeles că fiecare dintre noi are dreptul să se dezvolte, dacă poate. Şi niciodată nu mi-a spus „Nu face asta!“. Acum sunt văduvă.

Aveţi copii?

Nu. Când era foarte tânără, n-aveam timp de aşa ceva. Nici n-am putut să fac, iar pe vremea aceea nu existau modalităţile de astăzi.

Da, dar am respins-o din start. Şi copiii tăi îţi pot face probleme, darămite unul care nu e al tău. Eu m-am luat după propria persoană. Eu sunt un regeton, pe franţuzeşte vorbind, pe care părinţii mei nu l-au meritat chiar deloc. Am fost rebelă, încăpăţînată, foarte dificilă şi din cauza asta, cel puţin mama mea, căci tatăl meu a murit în urmă cu vreo 20 de ani, suferă foarte mult.

Prietenele, vecinele, comunitatea catolică care este foarte unită.

Nu pot. Eu nu vreau să stau pe capul lu’ maică-mea, să trebuiască să mă ţină din pensia ei. Eu trebuie să-mi câştig singură existenţa.

Asta e o mare problemă! Cărţile mele de muncă au dispărut cu desăvârşire. Aşa că foştii colegi ai soţului meu mi-au sugerat să cer pensie de pe urma lui, pentru că am acest drept. Soţul meu a fost magistrat militar şi trebuia să iau vreo 28 de milioane. Dar acum am aflat că nu mă mai pot atinge de pensie, pentru că o ia statul. Problema e de natură juridică. Conform legii, statul nu-mi poate lua decât un sfert din ea, că eu trebuie să şi trăiesc din ceva.

Mă ajută nişte rude foarte îndepărtate din Ardeal, un băiat care a avut grijă de mine şi-a venit şi tot timpul la mine la închisoare... Oricum, eu sunt în căutare de slujbă.

Aş reveni la plăcerea de comentator economic şi politic. Eu am mai lucrat pe cotract de colaborare şi de drepturi de autor, dar nu ştiu cu ce aş rămâne şi din asta, pentru că eu cred că-mi vor lua şi banii ăia. E o treabă foarte complicată, dar n-am să ies la drum să fur. Nu pot! Au încercat ţigăncile să mă înveţe să fur şi mi-au zis că n-am talent. E o artă şi hoţia. Pe vremuri, la Paris, era o breaslă a hoţilor şi o şcoală a lor cu un manechin cu clopoţei. Şi dacă treceai examenul, intrai în breaslă ca hoţ cu diplomă. Frumoasă treabă. Şi-aici s-ar putea face o breaslă a hoţilor.

Nu pot dormi noaptea. Dar nici la puşcărie nu puteam să dorm prima dată. Ştiam că trebuie să dorm până dimineaţă, când venea apelul. Aici nu. Aici bântui, respir aerul „plăcut“ al Bucureştiului. La Târgşor era mai curat, că e afară, în câmp. Acolo cârâie numai ciorile.

M-aş duce la pescuit. Fericirea mea e statul pe baltă. Dar eu am visat şi visez o casă pe malul unei bălţi, o casă de pământ acoperită cu stuf, şi un măgar gri pe care să-l cheme Sorinuş. Sorinul meu ar trăi foarte bine pe lângă casă.

Da, un splendid Golden Retriever pe care a trebuit să-l dau, când am ajuns a doua oară la puşcărie.

Da. La puşcărie, îngrijeam un motănel tărcat, Cuţimane. Colegele mele de cameră m-au întrebat „De ce nu-l iei pe Cuţimane în braţe, când ieşi afară?“, la care eu le-am spus că „Numai asta mai lipseşte, cu toate reflectoarele pe mine şi cu camerele pe mine, să ies cu Cuţimane în braţe“. Ar fi fost de râsul lumii. Oricum, mă voi întoarce la Târgşor, că vreau să mă apuc să fac nişte proiecte de ateliere ocupaţionale pentru persoanele private de libertate. Şi, dacă-l găsesc pe Cuţimane, îl iau cu mine.

Foto: Alex Ranta