EXCLUSIV pentru OK! Angelina & Călin Geambaşu: „Se poate creşte un copil şi fără violenţă“

21 februarie, 2018

E declaraţia unui om care, odată devenit părinte, îşi cere dreptul la fericire. Un drept de care, din păcate, fiul lui Petre Geambaşu a fost privat în copilărie.

Prima oară l-am văzut la „Şcoala Vedetelor“, când mai toate puştoaicele îi strigau numele. Apoi, l-am văzut evoluând pe scena festivalului de la Mamaia şi, mai târziu, în band-ul tatălui său, Petre Geambaşu. Timp de 14 sezoane l-am ascultat cântând pe fundalul muzical pe care evoluau concurenţii de la „Dansez pentru tine“, la PRO TV. Şi, dintr-o dată, tată şi fiu, altădată parteneri de scenă, au devenit duşmani făţiş, aruncându-şi unul altuia acuze grave dintr-un trecut de familie ce n-a fost niciodată liniştit. Acasă la Angelina (43) şi Călin Geambaşu (41) este, însă, multă veselie. Şi niciun pic de linişte! Asta pentru că fiul lor, Davin (9), e deja un mic „Bubu“ şi promite să fie cel mai talentat toboşar. Şi tot el e şansa lui Călin de-a demonstra că el, unul, poate fi un alt fel de părinte.

Ştii ce mi-a plăcut la shooting-ul ăsta? Când Davin ţi-a spus: „Tati, nu mai pot, sunt în transă!“

„Simt muzica prea tare!“, zicea. Şi eu tot îi spuneam: „Da, dar fotograful trebuie să prindă şi mişcarea ta“. Şi el: „Nu pot, simt că trece aşa, prin mine!“.

De unde vine bucuria asta a lui?

Din faptul că, atunci când era mic şi eu am vrut să văd dacă are chemare către ce înseamnă scena, a văzut bucuria aia mare a oamenilor din faţa scenei şi a simţit-o şi el, pe scenă. Iar asta s-a impregnat în el. De-asta când îl vezi la pian, dar în special la tobe – că acolo explodezi de energie – Davin se descarcă, pur şi simplu, se transpune într-un personaj. Să-l vezi în momentele în care îl imită pe Michael Jackson, face câte un concert întreg, schimbă costume, e nebunie!

Dar văd că şi mami e în temă cu toate piesele!

Da, Davin mă pune pe mine să cânt la microfon.

Şi vocea ta sună bine!

Binişor. (zâmbeşte)

S-o auzi când citeşte poveşti. Are un efect total de somnifer. Are o gingăşie în glas, o tonalitate şi o expresivitate care te cucereşte efectiv. Oricum, noi aşa adormim, de când avea Davin patru-cinci ani, cu toţii grămadă, cu ea citindu-ne câte o poveste... Ideea e că eu îmi doresc ca Angi să intre în studio şi să o înregistrez spunând poveşti, pe modelul „Noapte bună, copii“. Nu neapărat pentru un album comercial, cât pentru noi.

Pe Davin când l-ai dus prima oară la show-urile tale?

El cerea să mă însoţească de când avea vreo trei ani şi ceva. Eu, ca să-l stârnesc, îi ziceam: „Da, dar să vii doar aşa, că eşti băiatul meu, n-are haz, că doar te uiţi la noi. Învaţă şi tu două, trei piese şi te iau.“ De la patru la şase ani, le-a învăţat pe toate, cântate la tobe. Apoi a venit la mine: „Hai, nu mă iei? Gata, le-am învăţat.“ Şi n-am mai avut ce să-i spun şi a trebuit să-l iau cu mine. Şi, din clipa aia, a mers la cântări în Bucureşti şi fie cântă lângă mine, fie îl imită pe Michael Jackson ori acompaniază band-ul la tobe.

Tu când ai ajuns prima oară pe scenă cu tatăl tău?

Am ajuns destul de târziu, puţin înainte de „Şcoala Vedetelor“, dar strict experimental. Adică eu nu-mi plănuisem să am o carieră muzicală.

N-a avut el încredere în tine sau nu erai tu pregătit?

Comparativ cu Davin, nu eram pregătit, pentru că nu aveam datele pe care le are el acum. Aveam cursuri de pian, e-adevărat. Inspiraţia tatălui meu a fost să mă dea la şcoala de muzică, dar eram la fel de pregătit ca ceilalţi copii care mergeau acolo. Deci nu prea aveam ce să caut pe scenă. În schimb, m-am apucat să-i fac negative, orchestraţii, ceea ce a fost un plus, pentru că l-au şi ajutat foarte mult, şi atunci am început să cânt şi cu vocea, dar aveam chiar puţin trac!

Şi declicul a fost la „Şcoala Vedetelor“?

Chiar aşa a fost! Într-o seară m-a sunat Mihaela Cernea de la Class, care mi-a fost colegă de clasă, să-mi spună că se organizează o preselecţie la ei, la Sfinx Experience. „Uite, la TVR se va face o emisiune cu tineri, cu cântat, cu dansat...“ Eu, sincer, nici nu mă uitam la televizor. Şi mi-a zis să iau două-trei negative la mine şi să merg şi eu la audiţii. Am cântat ceva de la Tom Jones şi de la Elvis Presley şi am luat preselecţia din prima.

Cât timp ai activat în „Şcoala Vedetelor“?

Cinci ani, timp în care am câştigat cel mai important trofeu al „Şcolii Vedetelor“, în ’97, la Festivalul de la Montreux, un festival doar de producţii video, unde am concurat cu producţii internaţionale, cu Best of Queen, show Mariah Carey. Noi n-am fost prezenţi, dar am trimis caseta video cu noi şi am luat Rose D’Argent (premiul întâi) – Rose D’Or era marele premiu, care a ajuns la spanioli.

Tatăl tău ce ţi-a spus atunci?

Nu mi-a spus nimic, ce să-mi spună? El, de-a lungul timpului, a avut exteriorizări foarte frumoase faţă de mine. De la el am învăţat să iubesc, să protejez, să fiu foarte precaut în unele situaţii. Însă tot la el am simţit întotdeauna o uşoară doză de competiţie, de ceva care-mi spunea să stau în banca mea şi să-mi văd lungul nasului. Poate asta m-a ambiţionat în unele momente, dar nu-mi pica bine întotdeauna. Adică îmi spunea: „Hai, că tu eşti cu copiii tăi acolo! Hai, că ţie încă îţi joacă glasul!“ şi o lăsa aşa în aer, nu-mi spunea cum s-o remediez, doar mă critica.

Da, dar erai cu nişte „copii“ care au luat premiul la Montreux, premii la Mamaia, iar tu erai un tip după care fetele stăteau cârd.

Da, era o perioadă în care exact aşa se întâmpla, fiindcă „Şcoala Vedetelor“ a fost şi a rămas cea mai bună emisiune a TVR-ului din toate timpurile.

Ştii că se făcea pariu pe vremea aia cine cu cine se iubeşte…

Nimeni cu nimeni, să ştii. Iar eu aveam prietenă deja, prima balerină a Operei Române, Cristina Uţă, cu care am fost împreună opt ani de zile.

Şi nu era geloasă?

Nu. Eu aveam 16 ani, ea avea 18 ani şi a fost şefă de promoţie la Coregrafie. Evident că eu am mai avut nişte mici scăpări, dar ea le înţelegea ca fiind în firea lucrurilor, la vârsta aia. Culmea e că eu eram gelos la început, dar tot ea m-a învăţat să nu mai fiu.

Şi-atunci din ce cauză s-a rupt relaţia între voi?

Să spunem că ne-am despărţit în urma unui sacrificiu pe care eu l-am făcut. În momentul în care ea s-a întors din Santiago de Chile şi, mai devreme, din Cincinatti, a venit special pentru mine acasă şi mi-a spus: „Nu pot să trăiesc fără tine, renunţ la tot“. Eu: „Poftim? Chiar azi ne despărţim. Dacă tu eşti dispusă să faci sacrificiul acesta, eu nu pot să văd cum dai cu piciorul la toată munca pe care ai făcut-o de la 5-6 ani.“ Şi, în ziua aia, ne-am despărţit pe loc.

Cum era relaţia ta cu părinţii la vremea aceea?

Eu cu mama mea am avut mereu o relaţie conflictuală. Nu a sădit în mine nimic niciodată, nicio vorbă blajină, nicio stare de afecţiune. Întâi ea mă rupea în bătaie, după aceea am ripostat şi eu, pe la 15-16 ani, după Revoluţie. Recunosc că atunci am izbit-o de perete, dar după aceea nu m-a mai lovit niciodată, în schimb îl instiga pe tatăl meu, încerca să găsească motiv de scandal. Grijă de mine a avut bunica. Ea dormea cu mine în pat, ea mă ducea la şcoală de mână, ea îmi gătea, ea venea să mă ia acasă, ea şi-a vândut unica garsonieră ca să-mi dea mie bani să-mi iau nişte scule în „Şcoala Vedetelor“, ca să pot să evoluez...

Şi tatăl tău unde era în această ecuaţie?

El era mai mereu plecat, iar mama făcea crizele astea numai când era plecat. El ştia perfect ce se întâmplă, dar se complăcea şi era ca un pact tacit: venea la mine cu nişte maşinuţe, cu tricouri, cu ciocolată şi asta era, trebuia să îndur. Mai târziu, după Revoluţie, când trupa lui s-a micşorat de la 10 persoane la 4, eu eram singura lui sursă gratuită pentru compensarea acelor instrumente care lipseau din trupă şi le făceam din butoane, pe negative. Atunci m-a luat la sentiment, a ţinut, m-a ţinut în loc… Dar nu m-a plătit niciodată nici pentru negative, nici pentru concertele susţinute împreună. Şi am stat acasă până la 24 de ani. Atunci m-am despărţit de Cristina, după care m-am mutat cu o vecină …

Vecina ţi-a devenit prima soţie?

Nu. Cu ea doar mi-am tocat toţi banii, pe care i-am investit în apartamentul ei. Norocul a făcut ca eu să pot să-i cumpăr, ulterior, apartamentul şi să nu ies total în pierdere, după un an de relaţie în care ea mi-a spus că nu e pregătită să meargă mai departe. După aceea, am cunoscut-o pe prima mea soţie, Lavinia, cu care am fost căsătorit cinci ani şi de care am divorţat de mână la tribunal, în 2007.

Angie, tu în ce moment l-ai cunoscut?

L-am cuoscut la sfârşitul lui 1999, la Calul Bălan, prin Mihaela Cernea – care e cea mai bună prietenă a mea. Eu cu Mihaela ne petreceam foarte mult timp împreună, ieşeam prin cluburi, mergeam în excursii, eram ca surorile. Şi ea a vrut să mi-l prezinte pe Călin. El cânta atunci cu tatăl lui şi, cum stăteam eu la masă cu Mihaela, îl aud pe Călin cântând „Jesus to a Child“, a lui George Michael. Când l-am auzit, mi s-a părut că descopăr o altă fiinţă, era altcineva decât personajul acela zurliu, extravertit, pus pe glume, debordant. M-a uluit! Dintr-o dată era alt Călin, avea ceva special, delicat, unic.

Şi acela a fost momentul în care te-a cucerit?

Nu. După vreo opt ani, când eu încheiam o altă relaţie.

Şi, ca o coincidenţă, când ea a rămas singură, eu tocmai mă divorţam de Lavinia.

Şi în februarie 2008, chiar de ziua mea, am rămas însărcinată…

… iar de ziua mea l-a născut pe Davin!

Înţeleg că de logodit v-aţi logodit. Unde v-aţi poticnit de n-aţi mai ajuns la altar?

În chesiuni venite din trecut, pe care a trebuit să le stingem uşor-uşor.

Dar sunt deja 9 ani de când îl aveţi pe Davin.

Dar poate suntem iubiţi până la bătrîneţe. Nu-i romantic aşa? Ce ţi-e şi cu actele astea! Eu am avut hârtii, şi?

Numele lui de unde vine? E neobişnuit.

Numele a fost combinaţia dintre forţa numelui David cu noţiunea de divin. Am vrut să le îmbinăm cumva. David, divin, Davin.

Angi, cum e Călin ca tată?

N-a schimbat scutece, de exemplu, dar era cel mai grijuliu din casă cu copilul, să nu se lovească, să nu păţească ceva. De-asta la noi în casă toate colţurile pereţilor sunt rotunjite. După aceea, când a crescut Davin, a construit o relaţie foarte frumoasă cu el. Călin e un exemplu pentru el.

Iar acum ai în casă doi băieţi gălăgioşi.

Da, dar m-am obişnuit, mai ales că Davin studiază tobele de la 3-4 ani.

Dar are noroc că toate gălăgiile sunt de-alea mişto.

Da, şi ţine de felul lui Davin de-a se manifesta. Dacă l-aş vedea că stă numai în pat la televizor sau că-şi pierde timpul pe tabletă şi pe telefon, cred că m-aş enerva. Dar tobele, dansul, figurinele din lego pe care le construieşte, tutorialele pe care şi le filmează singur… astea sunt de vârsta lui şi sunt încântată de felul în care îşi ocupă timpul.

Voi ce-aţi învăţat ca părinţi de la el?

Eu am învăţat ce înseamnă iubire necondiţionată şi răbdarea – mai ales când a început nebunia cu show-urile prin casă à la Michael Jackson şi Spiderman, când se schimba toată ziua, iar eu eram „garderobiera“ lui.

Şi am învăţat să mă bucur de fiecare clipă, să trăiesc acum şi să mă bucur de prezent.

Eu am învăţat de la copilul meu faptul că Dumnezeu te poate surprinde într-un fel în care tu nici n-ai fi în stare să speri. Eu dacă aş fi făcut o listă cu „aşa aş vrea să fie copilul meu“, n-aş fi fost atât de dibaci sau mi s-ar fi părut că îngroş obrazul cam tare. Eu asta am învăţat, surprinderea divină.

Cât din tine vezi în el?

În mod cert, la cât talent are şi la cât de atent e, cum oferă timp şi muncă – pe care el n-o vede ca muncă, ci ca antrenament, el are deja nişte rezultate peste mine. Ce ştiam eu la vârsta lui ce înseamnă tobe? N-am cum să mă văd în el, pentru că el trebuie să fie cu mult peste ceea ce am fost eu. Eu pot să-i arăt ceea ce ştiu. Mai departe, el proiectează singur pentru el.

Tu, mami, proiectezi ceva pentru el?

Cum să nu. În primul rând, îmi doresc să fie un băiat echilibrat şi de aceea încerc să intervin într-o formă cât mai obiectivă în educaţia lui ca să nu creez anumite disfuncţionalităţi, să nu existe ceva care să-l afecteze pe viitor, pentru că noi îl pregătim să fie un om mare, nu un copil. Pentru mine, contează foarte mult personalitatea lui, felul lui de-a se exprima.

De-asta şi vorbim cu el şi faţă de el absolut tot. Noi îl pregătim să fie om mare, trăindu-şi în acelaşi timp copilăria. Suntem părinţii lui, dar în relaţionare suntem frate mai mare-frate mai mic.

Odată cu naşterea lui Davin, ţi-ai dat seama că ai, cumva, o nouă şansă la copilărie?

Nu o nouă şansă la copilărie, ci o şansă de a-i oferi copilului meu exact ceea ce eu am visat. Şi ştiam că dacă eu îi voi oferi prin explicaţii, joacă, motivare, drăgălăşenie n-are cum să fie rău.

Davin are o relaţie cu bunicii lui?

Eu am încercat pe cât posibil să aibă. Dar tata a preferat în continuare distanţa. Adică vine la vecina noastră la manichiură, gard în gard cu noi, Davin îl vede şi mă întreabă: „Tati, dar la noi de ce nu vine?“. Iar mama nu are ce căuta la noi, pentru că întotdeauna l-a întors pe tata împotriva mea. El, ca să fie linişte, s-a dat după ea. Dar eu vreau să arăt că se poate creşte un copil şi fără violenţă şi lucrurile cu care am crescut eu.

Ai vreo temere legată de relaţia ta cu Davin?

Absolut niciuna. Eu îl rog pe copilul meu ca, dacă îi greşesc, să mă tragă de mânecă, pentru că aşa învăţ şi eu, şi el să fim atenţi şi mai responsabili şi să remediem din timp ce am greşit.

Acum eşti în punctul în care e linişte şi armonie acasă. Simţi că mai este ceva de remediat, ca să ajungi la un consens cu tine?

Ca lucrurile să fie în consens cu mine şi cum mi-aş fi dorit eu să fie, ar fi trebuit ca părinţii mei să fructifice şansa de reconciliere pe care le-am oferit-o când s-a născut Davin. O vreme, am putut crea un soi de armonie. Acum nu prea mai văd cum s-ar putea realiza. M-am resemnat.