Interviu

EXCLUSIV pentru OK!: Ema şi Lucian Viziru, despre acomodarea în Germania şi cum traversează această perioadă de criză

 

Cu ce frecvenţă vă revedeţi familia?
Lucian: O dată la două săptămâni ne vedem pe Facebook, pe WhatsApp… A mai venit mama pe la noi. Dar rar, oricum.
Ema: Cam de două ori pe an.
Lucian: În România nu am mai fost de mult timp.

Cum arăta, până la criza asta a coronavirusului, programul familiei voastre într-o zi obişnuită? Când Lucian era la antrenamente şi Mihai mergea la şcoală, tu, Ema, cu ce te ocupai?
Ema: Păi, în primul rând mă duceam la serviciu – lucrez part time la o firmă de consultanţă, după care aveam viaţa obişnuită de mamă şi de soţie: mers la supermarket, gătit, făcut curat, făcut lecţii şi activităţi cu copilul… Nimic special. 

În weekenduri mai exploraţi? Ştiu că sunt multe zone frumoase, castele, lacuri…
Lucian: Foarte rar rămâneam acasă. Obişnuiam să ne plimbăm ori de câte ori avem posibilitatea. De foarte multe ori, ne luam bicicletele şi încercam să explorăm cât puteam de mult şi cât ne ţineau picioarele.

Acum care e situaţia în oraşul vostru?
Lucian: E totul închis: şcolile, magazinele… Mai sunt deschise doar supermarketurile, benzinăriile şi băncile. Stăm în casă ca toată lumea.
Ema: Avem oarecum noroc, totuşi, că locuim într-o suburbie şi că viaţa de aici era şi înainte liniştită. Dar mi se pare că România gestionează criza mai bine ca Germania. Poate că aici, fiind stat federal, s-au luat măsurile mai greu sau poate că se bazează mai mult pe spiritul civic şi comunitar al nemţilor, care sunt mai civilizaţi ca noi.

Mihai cât înţelege din ceea ce se petrece acum?
Lucian: Lui îi place la nebunie că acum nu mai trebuie să meargă la şcoală.
Ema: … că nu mai are reguli…
Lucian: Facem lecţiile împreună acasă, ceea ce mi se pare un lucru bun. 
Ema: Acum îl păcălim să mănânce mai multe fructe şi legume.
Lucian: Din păcate, nu mai interacţionează la fel de mult cu copiii, dar asta e, interacţionează mai mult cu noi.
Ema: Mie mi-a zis că se simte ca în vacanţă la hotel.

Sunteţi panicaţi sau încercaţi să vă menţineţi pozitivi? Cum vă petreceţi timpul?
Lucian: Încercăm să nu ne panicăm. Încercăm să ne spălăm cât mai des pe mâini, să intrăm cât mai puţin în contact cu alţi oameni şi să ne bucurăm, până la urmă, de ceea ce avem în casă, de familie.
Ema: Eu, una, sunt panicată, dar nu neapărat din cauza virusului în sine. Mi-e frică de cum va fi omenirea după această criză şi mai ales de când se va termina chestia asta. Încercăm să gătim împreună, să facem sport cât de des se poate. Am ridicat restricţiile de la playstation şi telefon, citim cărţi…
Lucian: Jucăm ping-pong, darts…
Ema: Şi mai bem câte un pahar cu vin. (zâmbeşte)

Voi aţi împlinit 10 ani de căsnicie. Dar să nu uităm că aveţi o poveste începută acum 25 de ani, ce-i drept, cu sincope. Cum se simte dragostea după atâta vreme?
Lucian: Nu vreau să fiu clişeistic şi să spun că ne iubim mai mult ca oricând, dar acesta e adevărul. Adică n-a fost niciodată mai bine între noi ca acum, reuşim să punem în fiecare zi câte o cărămidă nouă în această relaţie şi, ce să zic, o iubesc pe Ema mai mult ca oricând.
Ema: Suntem ca vinul – cu trecerea timpului, suntem tot mai bine împreună.

În condiţii normale, vă faceţi timp şi doar pentru voi doi sau existaţi doar în formulă de 3?
Lucian: Avem nişte prieteni români pe care ne putem baza să-l lăsăm în grija lor pe Mihai. Şi atunci avem ocazia să ieşim, să fim doar noi doi, ceea ce e foarte cool.
Ema: Şi când vin bunicile, mai stăm doar noi doi. Şi seara mai stăm împreună – asta dacă nu ai tu meci sau nu joacă Steaua. (zâmbeşte)
Lucian: Sau dacă nu ai adormit tu! (zâmbeşte)

Înainte să înceapă nebunia, Augustin era în Rep. Dominicană, la Survivor. Vi l-aţi imaginat într-o asemenea competiţie?
Lucian: Augustin e genul de om care poate să facă absolut orice, dacă vrea cu adevărat. Aşa că da, mi-l imaginam într-o astfel de situaţie, pentru că ştiu că e un luptător. Acum, din păcate, nu-l mai prea ajută fizicul, dar asta e, să pună mâna să slăbească.
Ema: Şi eu mi-l imaginam pe Augustin în orice fel de competiţie. E o chestie pe care şi el, şi Lucian, o au din familie, trebuie să participe şi să câştige în orice fel de sport.

În curând, va face altfel de antrenamente, de schimbat scutece. Îl simţiţi schimbat, pregătit să devină tătic?
Lucian: Ştiu că abia aşteaptă să devină tată. Nu ştiu cât de schimbat e, dar dacă nu s-a schimbat până acum, cu siguranţă o s-o facă în curând.

Îi veţi fi alături la botez?
Lucian: Probabil că da.
Ema: Având în vedere condiţiile de azi, nu mai e nimic sigur. Dar în condiţii normale, bineînţeles.
Lucian: Oricum, suntem întotdeauna unii alături de ceilalţi.

V-a dat prin minte să vă întoarceţi în perioada asta, aşa cum au făcut-o alţi români?
Lucian: Mie, nu, nicio secundă. Pentru mine, casa e aici, unde e familia. Normal că mi-e dor de România şi că mă gândesc la mama, la frate-miu şi la cine mai e acasă. Dar, din păcate, condiţiile medicale de care dispune statul român nu sunt la fel de avansate ca cele din Germania şi pentru asta îmi cam fac griji.
Ema: Chiar nu ne-am gândit să ne întoarcem acum în România. În cel mai rău caz, preferăm să fim internaţi aici, în Germania, fără supărare.

Ce v-ar convinge să reveniţi în ţară definitiv?
Ema: Eu nu simt că am plecat definitiv din România şi nici că vom sta definitiv în Germania. Acest definitiv pune presiune pe genul nostru de dinamică a familiei. Când ne-am căsătorit, am spus că o să trăim în Germania, că o să trăim în Anglia, în America… Nici nu suntem plecaţi definitiv din ţară, nici nu suntem stabiliţi definitiv aici.
Lucian: Eu cred că m-aş întoarce dacă aş şti că aş putea să preiau clubul Steaua Bucureşti, să fiu noul Gigi Becali al fotbalului românesc, că şi-aşa ne e dor de Steaua. Şi aş deschide şi o secţie nouă de tenis, ce-i drept, dar asta pe lângă clubul de fotbal pe care l-aş duce înapoi în elita fotbalului mondial.
Ema: OK, Gigi Becali! (râde)

Modifică Setările