EXCLUSIV Ruxandra Săraru (61): „În izolare, am trăit momente fericite. Fericirea în doi. Simplă, dar perfectă”
Am stat de vorbă cu omul de presă Ruxandra Săraru despre cariera îndelungată, dar şi despre satisfacţiile din plan personal.
Născută în Bucureşti, în 1959, fiica scriitorului Dinu Săraru a intrat prima la Facultatea de Istorie şi Filosofie, pe care a absolvit-o Magna cum Laude. Destinul, însă, i-a pregătit alt traseu profesional Ruxandrei Săraru (61). Intrată în radio, încă din 1990, tot acolo o găsim şi astăzi, pregătind cu drag şi dăruire emisiunea Oameni care mişcă România, la Radio România Actualităţi. În toţi cei 30 de ani de presă pe care-i are la activ, a lucrat şi în televiziune, însă a revenit, de fiecare dată, bucuroasă la marea sa dragostea, radioul.
Aveţi o vitalitate extraordinară! Cum de reuşiţi să vă menţineţi pozitivă, cu zâmbetul pe buze, în aceste vremuri?
Cred că este o trăsătură de familie, vitalitatea. Iar faptul că sunt pozitivă este un mod de a răspunde, de multe ori ştrengăreşte, realităţii. Îmi place să cred că am reuşit să-mi păstrez o minte şi un suflet adolecescentine. Asta nu că ar fi, de multe ori, o calitate. Dar, a fi cu zâmbetul pe buze este răspunsul meu la aceste vremuri.
Apropo de vremurile pe care le trăim, cum vi s-a schimbat viaţa în pandemie?
Pandemia, pe lângă imensa durere şi imensele neajunsuri pe care le-a adus, a creat şi numeroase oportunităţi pe care trebuie să învăţăm să le fructificăm. De pildă, pe plan profesional, am trecut pe digital imediat. Am folosit platformele Skype, WebEx sau Zoom, care îmi sunt acum la îndemână, cu ajutorul prietenei mele jurnalista Maria Ţoghină. Pe plan personal, a fost o etapă, în mod paradoxal, fericită. Cu tot neajunsul lockdown-ului, am ajuns să ne cunoaştem mai bine, eu şi partenerul meu de viaţă Valentin-Veron Toma (n.r. doctor în psihiatrie şi antropolog). Am trăit momente fericite pe care, altfel, viaţa nu ni le-ar fi putut oferi. Fericirea în doi. Simplă, dar perfectă. Financiar, nu s-a modificat nimic. Tot rate, tot cheltuieli gospodăreşti. Pe plan psihic, a fost o refacere după cea mai recentă operaţie făcută al ultimo minuto chiar la începutul pandemiei. În rest, sărbători doar în doi. Un timp de regăsire.
Viaţa merge mai departe
Diagnosticul a fost neaşteptat, dar nu m-am gândit niciodată că nu am să înving boala. Alături de familie, dar şi de prieteni buni, am învins-o. Le mulţumesc doctorilor de la Spitalul AKH din Viena şi de la Clinica Neolife din Bucureşti. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat zile şi, mai ales, pentru că mi-a dat puterea de a crede că voi trece cu bine peste acele momente de cumpănă. De atunci, viaţa merge mai departe.
Să nu-mi pierd nicio clipă curiozitatea şi entuziasmul. Să nu uit, niciodată, să verific informaţiile din trei surse. Să mergi cu ideea până la capăt, dacă eşti convins că ai dreptate. Şi să nu uiţi niciodată de unde ai plecat.
Zgomotul şi furia, cum ar spune Faulkner.
Necesare, dar de etapă. Radioul rămâne marea iubire. Pentru radio merită să lupţi.
Tot jurnalist.
Mă îndrăgostesc prea repede de oameni
Sunt impulsivă, spun ce gândesc. De multe ori nu am răbdare. Mă îndrăgostesc prea repede de oameni şi cred prea mult în ei. Dar, ultimele două nu cred că sunt defecte, cred că sunt calităţi.
Cei care o iubesc cu adevărat şi cred în România şi în viitorul ei. Dar cei care chiar o mişcă, cu adevărat, sunt anonimii. Aceştia sunt cel mai greu de adus pe lungimile de undă. Aproape imposibil.
Nu mi-am dorit să fiu nici primar, nici preşedinte. Dar, ce le-aş cere este să mai ostoiască iarna vrajbei noastre şi să încere să salveze identitatea românească prin conservarea patrimonial naţional.
Încă nu a venit.
Când eram foarte mică, mică de tot, de ziua mea, mă trezeam cu un snop de crăiţe galbene pe noptiera de lângă patul meu şi eram aşa de fericită pentru că ştiam că mama mi le-a adus.
.
Este o legătură de dincolo de cuvinte. Nu se poate exprima. Tata este Tata.
Trebuie să-i întrebaţi pe părinţii mei, pe sora mea Alexandra, sau pe partenerul meu de viaţă, Valentin. Din punctul meu de vedere, sunt prea puţin gospodină.
Nu i l-am dat încă, dar i-l dau acum: să nu uite de unde a plecat.
V-am spus că am minte şi suflet adolescentine, daţi-mi voie ca, în perioada imediat următoare, să vă surprind.
Foto - Sorin Stana
